e prima data de cand ma stiu cand as pleca din romania. mea draga. wtf?!

aveam, acu cativa ani, o idee de povestire cu un om total anonim care tine cu credinta lui tot universul, fara ca el insusi s-o stie. muncitorul pe langa care treci pe strada si nu il observi veci sa fie omul acela desavarsit sufleteste, care gireaza acolo sus existenta ta, faptul ca poti deveni bun. ideea mi s-a parut fascinanta, am tot dezvoltat-o pana cand mi-am pierdut carnetelul cu povestiri. mi-a ramas esenta: cineva trebuie sa creada.

m-au asaltat azi informatiile din toate partile: incepand de la o gluma pe care a facut-o un prieten dupa post-ul cu miclea: “isi pregateste si el rectoratul” si care azi a dat semne ca inmugureste, continuand cu asta, trecand prin 4 blocari de Mac (it wuz a rough day) si 3 editari ale aceluiasi text, azi m-a luat uratul.

de oameni, de ziaristi, de tara asta. ii scriam dimineata ralucai ca e prima data cand as pleca din tara asta. i-am spus lui de dimineata asa, ca si cum i-as fi spus ca mi-e sete: “hai sa plecam din tara asta”. i-am zis si tatei ieri acelasi lucru. nu mai place aici. de fapt imi place, e chestie de credinta ce se intampla.

“tu chiar crezi ca mai sunt donchihoti?”
daca nu mai sunt, lumea a murit. fara “donchihoti” lumea e urata si nu are povesti adevarate despre vise. eu nu as pune niciodata intrebarea asta. daca cineva ar crede ca nu mai sunt, poate chiar nu ar mai fi.

in ultimele saptamani mi-a venit sa plang mult mai des, poate si din cauza lui bebe-ghemotocel din burtica, dar parca am o stare de semi-disperare tacuta care nu-mi da pace. nu mai cred, si asta s-ar putea sa fie un mare pacat, ca oamenii pot fi si buni. nu mai cred ca ei se schimba si vor sa se curateasca. si sper ca toate astea sa fie doar de moment, pentru ca daca eu nu cred ca mai sunt “donchihoti”, poate nu mai este niciun “crezator” de serviciu…