CRU

daca nu era mihnea, poate ca nu as fi inteles niciodata finalul grandios al povestii lui potter (care nu e la final, ci undeva acolo in capitolul king’s cross), in spatele tuturor artificiilor de limbaj si a deliciozitatilor de imaginatie - vrajitoriile.

o, da, finalul acela este grandios, este o superba lectie despre prietenie, bunatate si grija duse pana la absolut, emotionante, perfecte. poate ca o sa te supere ideea, dar o parte din povestea asta seamana exact cu pledoaria lui plesu despre ingeri. si despre intelepciunea de a alege ceea ce simti ca ai fost harazit de grija altora pentru tine sa alegi. si alegi bine.

nu vorbim acum despre “febra harry potter” sau despre certurile nerodnice dintre popi si societate civila privind indepartarea de religie, caci am cadea intr-o falsa dezbatere. vorbim despre lucrurile care conteaza cu adevarat: cele intelese doar de resortul interior al inimii combinat cu relaxarea aceea pe care mintea o recunoaste in momentele in care face bine.
pentru ca binele exista. pentru ca am inteles in sfarsit ca trebuie sa pretuiesti la fiecare om ceea ce are mai bun, oricum ar fi omul si orice i-ar fi stapan pe minte.

pentru ca altfel nu ar exista prieteniile care dureaza si trec prin orice. poate ca suna naiv sau prostesc, dar cartulia asta imbracata intr-un milion de artificii comerciale are un sambure de realitate si viata pe care nu l-am mai gasit in nicio carte expus asa.

probabil ca rowling va aduna camari de bani, dar, dupa mine, a reusit sa scrie ceva ce nu am mai citit: o poveste in cinstea prieteniei aceleia care ingemaneaza onoarea, curajul, rabdarea, bunatatea pana la cruzime si dragostea pentru tot ce e uman.

imi aduc aminte de niste fragmente pe care le-am citit intr-o alta carte, scrisa de savatie bastovoi daca memoria nu ma inseala (era o carte inteleptzitoare) unde, in cateva fragmente, am citit despre chemarea celor mai pacatosi catre sfintenie, daca nu ma insel se spunea acolo ca cei drepti sunt oricum drepti, nu ei au nevoie de ajutor, ci cei “strambi”. culmea e ca abia acum simt de ce, ca de inteles am inteles atunci.

si punctul forte al cartoiului astuia, din punctul meu de vedere, contine un pariu: acela al increderii nelimitate si “treze”. o parte a povestii deseneaza urcusurile si coborasurile unui profesor si a invatacelului sau pana la dialogul acela senin dintre un egal si celalalt. mi-am imaginat bucuria amandurora: a unuia ca a construit un drum in ciuda slabiciunii pe care o resimte in el de fiecare data cand se pune fata in fata cu sine, a celuilalt ca nu s-a abatut de la drum in ciuda greutatii si a uneori aparentei sale irationalitati.

pana la urma, daca vrei s-o vezi si asa, valoarea cartii nu sta in formularea ei sau in story-ul propriu-zis ci in restaurarea a ceva ce n-am mai vazut de prea multa vreme prin cartile noi: lauda umilintei si a darii de sine. “for the greater good”

de asta am tot citit harry potter, cu asta m-a “fermecat”.

pana la urma si albus dumbledore ar face un mihnea reusit, ca sa termin cu ce am inceput