CRU

mamarutza va ureaza traditionalul “noapte buna la ochishori”

si acum povestea.

e ceva albastru inchis si racoros in serile de la abrud. e un aer care imi aduce aminte de noptile cand veneam kilometri intregi cu talpile goale pe asfalt cu cristinuta, cantand si gandindu-ne “cum o sa fie cand…”. ah, verile acelea fara inceput si sfarsit, inecate in aerul asta crud si mirosind a frunze zdrobite de lamai, trezeste in mine o cru uitata demult, pitita intre niste jurnale vechi. o cru a muzicii si a insuportabilei usuratati.
Mara ma face sa ma intorc. zilele astea mi-a fost mai pofta sa o ascult pe mama povestind despre copilaria ei decat de orice. mi-a fost dor de bunica si bunicul, dumnezeu sa-i ierte si sa-i odihneasca in pace.
mi-am re-vazut in minte flash-urile cele mai vechi: un set de atze colorate care a transformat-o pe vecina mea de la bunicii-din-deal intr-o fiinta supranaturala, o lingura de nisp cu apa care se apropie de gura mea, ulita cu urme de copite de vaci, curtea lui mos nelu pe care fata lui nebuna o curata cu o lingura, stiubeiul cu miros de apa recesi lemn de prun…
n-am avut niciodata, copil fiind, ceva extraordinar de valoros, sau vreo jucarie extraordinara. acum cateva zile am imbracat o bluza si cam o ora am incercat sa-mi aduc aminte a ce miroase, era un parfum extraordinar, fabulos, dulceag, pe care il cunsocusem candva in copilaria frageda. e asa o placere sa regasesti un miros, el nu vine niciodata singur, vine cu un freamat al lui, care iti face inima sa bata a tu-cel-care-ai-fost. dupa cautari migaloase in memoria mirosurilor, am extras exact silueta magica a unui gemantanas roz din plastic dur in care dormeau pe post de jucarii o pudriera, o oglinjoara, un ruj si un vaporizator de parfum, toate de un roz delicios, la care am jinduit si am visat saptamani intregi. nu mai vazusem asa ceva. sa le spui jucarii mi se parea o crima. de fiecare data cand mergeam la ligia, proprietara geamantanasului, imi imaginam cum ar fi sa fie al meu. nu stiu sa fi dorit vreo jucarie cu mai multa pasiune. si acum vad in cap cutia roz a viselor copilariei mele. mirosul lui roz, de o blandete stridenta, mi-a reinundat narile. ca sa ma razbun, cred, am invatat sa citesc si nu mi-am mai pus sufletul in jucarii niciodata.
noaptea asta miroase ca o vara imemoriala, eterna, in care ne transformam in fum spre dimineata si pluteam agale spre casa, eu si cristinuta, povestindu-ne vietile viitoare.

gasesc iritant fiecare moment cand aud asocierea “clujul, centru universitar”, “orasul multicultural” si alte palavre de genul asta, in principiu pentru ca ele sunt nascute mai degraba dintr-o expectanta snoaba decat dintr-o realitate. altfel, cum mi-as explica circurile legate de investirea consiliilor (local si judetean), calitatea “oamenilor politici” scosi in fata de majoritatea partidelor si felul in care o seama de indivizi, care ar trebui sa fie reprezentativi pentru “calitatile” clujului aleg sa se dea in stamba de dragul prietenilor care-i asteapta cu seminte in cartier.
de pilda, gasesc ipocrit ceea ce au facut majoritatea ziarelor locale: au jucat un rol de marie magdalena cu pd-l, iar dupa anuntarea rezultatelor, parca nu mai ajungea cerneala sa traga la semnale de alarma. adica patru ani au menajat, in campanie nu au scris de rau sa nu zica politicienii ca jurnalistii sunt rai sau adopta vreo pozitie (sic!), iar la sfarsit… ca in bancul ala, “mai bine fug putin si ma impiedic”…
nu poti sa faci o natie “poponauti” intr-un editorial si sa ceri ca atunci cand iesi din tara sa nu fi privit ca un tigan sau marlan autentic, oricat de spalata ti-ar fi camasa. nu poti sa taci sau sa scrii cu gandul la contractele publicitare, dar sa astepti credibilitate si apreciere. sunt cateva lectii care, intr-un veritabil “centru universitar”, ar face parte din bunul simt instinctiv. de fapt, ceea ce lipseste este clasa, cred. intr-un centru universitar veritabil ar trebui sa existe si o clasa rasata, pentru care “spiritul european” si restul cuvintelor care se rostesc cu atata usurinta prin tezele de doctorat de la ubb sa fie o a doua natura.
pe de alta parte, e asa o indolenta in politica si politicienii acestui oras, privite in ansamblu. de exemplu, nu mi-am putut explica niciodata cum a putut iesi emil boc cu un candidat ca tise la cj. mai ales ca intuia ca are sanse mari sa si castige, orice candidat ar fi propus. o minima responsabilitate te face sa te gandesti ca nu poti sa lasi un judet cu tot bugetul pe mainile unui individ care cauta motoare de dacie pierdute cat era prefect. de acord, exagerez, insa nu pot sa-mi scot din cap faptul ca omul asta, la tise ma refer, a supus la vot daca sa dea cuvantul unui consilier judetean sau nu. fie el si canta. cum ar veni, a pus din prima spiritul libertatii de exprimare in fata. o sa supuna la vot daca sa supuna la vot proiectele? ca aici se ajunge in ritmul asta.
merg dimineata si dupa-masa in parc cu Mara si ma enerveaza “jupanii” care isi parcheaza masinile de teren pe tot trotuarul, sa nu mai poata trece nimeni. ma enerveaza “jmecherii” care traverseaza parcul mare cu motociclete sau vin cu masinile si cred ca mamicile o sa cada pe spate la un ambalat de motor care ridica o tona de praf in nasul bebelusilor. si cred ca e simptomatic.
avem parcul, avem verdeata, avem linistea, din pacate atmosfera o fac baietzii cu 4X4 cumparat special sa mearga cu el la cafea in diesel si sa planga ca n-a fost destula apa plata in obsession cu o seara inainte.

Mara doarme. si cum n-am mai simtit de mult, as scrie pana m-ar durea degetele lovite de taste. citeam comentariul scris de fumurescu in cotidianul si mi-am dat seama ca pretuiesc cel mai mult la un om nealterarea lui ca sine profund umana. cum era vorba lui zorba? lui dumnezeu ii e scarba inzecit de jumatate de drac decat de un drac si jumatate… cu alte cuvinte, mi-s dragi oamenii care iubesc sa nu lase piticii din ei sa se fade-uiasca.

ce ciudat. in liceu, ii propovaduiam tatei libertinajele de toate felurile si acum am ajuns la un conservatorism pe care tata, in intelepciunea lui, il trateaza cu zambete. tata are o condescendenta care nu e jignitoare, e luminoasa, se numeste dragoste

pitici. unul dintre ei era sa “cresc mare” si sa merg la academia catavencu. e trist cand cresti mare, multi pitici se sparg si iti dai seama cat de naiv erai. un pitic care m-a uimit e al unui amic care mi-a marturisit candva dupa liceu, cand renuntase sa mai citeasca: vreau sa nu fiu nimeni, vreau sa fiu mic si posteritatea sa uite de mine, nu vreau sa decid pentru nimeni, nu vreau sa-mi apara numele niciunde, vreau sa fiu anonim. cred ca se gandea ca asa ca fi fericit.

un alt pitic pe care l-am avut a fost sa-mi iau motocicleta si am fost chiar aproape de el, dar… burghezia din mine a terminat piticul asta. de fapt, cred ca burghezia in sine duce la extinctia piticilor.

oamenii cu pitici sunt umani.

piticii sunt niste semne. n-ati vazut amelie?

then…

and now…

Mara va transmite cele mai calduroase “ng!”-uri si “ueeeeeee!”-uri! sper ca vedeti cat a crescut

in rest, am dat o geana prin presa asta de campanie si m-a luat jalea. poate ca exista un sens ascuns in toate lucrurile care se intampla, nu de alta dar nu stiu ce as fi facut intr-o campanie de un astfel de plict. parca prostia candidatilor e dublata doar de non-combat-ul ziarelor locale.

pacat. campania asta putea fi un test pentru publicatii mature. faptul ca ea se reflecta asa cum o face in presa locala arata ceva ce toata lumea incearca sa ascunda prin disvursuri savante: ca nu exista publicatie locala cotidiana care sa se autosustina financiar. egal, nu exista publicatie locala cotidiana independenta, care isi scoate costurile in mod natural. deci audiente si tiraje si povestile pe care le mai auzim… fas!

restul e tacere pentru ca trebuie sa doarma Mara. si somnul ei e cumva, intr-un fel gingas si neasteptat singurul lucru care conteaza.

mihnea scrie azi in cotidianul “ultimul editorial” inainte sa vina inapoi la cluj.
ma irita chestia asta cu “ultimul editorial”, dar sper ca e ceva gen “ultimul editorial, intaia noapte de razboi” si nu un fel de adio nostalgic. in rest, mihnea din editorial e mihnea prietenul pe care-l stiu “die la cluj”, aplecat peste intrebarile lumii, naiv, fara gravitatea aia pompoasa a oamenilor care se simt pe ei insisi pietre de hotar, idealist senin si mai ales preocupat, dar fara incrancenare.
ne-cinizat, spre bucuria noastra. si cu gandul la visat.

il tineti minte? tene cu manifestarile lui de roman verde, acu cateva zile scria intr-un comentariu ca el e constiinta viitoare a romaniei. dupa ce am citit azi, de dimineata, pe un site de stiri, sper sa nu fie si gramatica viitoare a romaniei.

ma irita apostolii astia ai neamului care crapa de atata eminescu si creanga, dar cand pun mana pe pix, nu stiu sa faca naibii un acord corect. se freaca cu tricolorul pe ceafa pe la toate statuile de domnitori, dar nu stiu cand se scrie “sau” ori “s-au” in limba stramosilor lor care au udat cu sange pamantul blablabla…

spicuim din text:
“In aceasta carte, autorul sublinia rolul crucial a unei clipe istorice in desfasurare s-au schimbarea unui eveniment istoric major”

daca cu gramatica ne-am lamurit, cateva randuri mai jos ne lamurim si cu exprimarea.
“Aceste clipe astrale daca nu sunt exploatate la momentul oportun, soarta favorabila a istoriei isi intoarce fata de la cei care au avut-o si nu au profitat de ea”

si faza care mi-a placut mie cel mai tare, in anul 2008, cu nokia, emerson, 1 miliard de euro investitii in judet si jumate din municipiu reasfaltat si modernizat, tene concluzioneaza: “Clujul trece printr-o criza de dezvoltare”.

intr-un volum publicat la polirom, ruxandra cesereanu descria cel mai bine indivizii de genul asta, infectati de “trecutul glorios” si alte formule nationaliste, dar care gandesc cu greseli gramaticale.

“Narcisismul păstos nu îl împiedică pe Animal să sucombe din când în când unui complex de inferioritate, atunci când este scos din ţâţâni. În acele clipe febrile, el devine, brusc, naţionalist, umflat de ciorba boborului pe care ar râvni să îl păstorească. Mănâncă această ciorbă prea repede, iar stomacul său reacţionează ca atare: Animalul flatulează şi eructează, fiindcă şi acestea sunt nişte fapte de viaţă, pentru a demonstra că este cel potrivit, singurul, alesul, pentru ţara sa”
(Năravuri româneşti, Editura Polirom, 2007)

din gura aghesmuita de sampania lui becali si tortul lui maximus s-a lansat la apa noul brand jurnalistic casual, sezonul primavara-vara-campanie - tonomatul. pentru ca trend-setter-ul sa nu fi tunat degeaba, directorii de marketing cu nume de jurnalisti au luat iute robotelul, i-au taiat motzul si l-au trimis in lume, imbracat in staniol auriu.

efectul?

intre pixul “scarbit” cu care n-a semnat in scanteia traian ungureanu si vocalizele de latrau-erou al muncii jurnalistice exersate de ciutacu, intr-un punct in care opiniile justitiar-lipicioase ale primului si scuipaturile celuilalt se amesteca pana devin principial-identice, s-au trezit peste noapte o suma de oameni a caror singura vina este aceea de a fi iubit o meserie - cea de jurnalist.

balastul care umple ziarele de informatii, altfel neimportante decat prin faptul ca ajung, la un moment dat, sa desavarseasca pagina pe care editorialistul genial o lasa posteritatii. puletele. jurnalistul. simplu. ne-scriitor de editoriale. ne-fauritor cu gura al viitoarei ordini democratice. ne-slujitor al idealurilor milenare de independenta si suveranitate. ne-vazut la tv cu figura incruntata spre viitor. ne-auzit analizand si comentand vesnica pomenire a unei declaratii politice lipsita de vigoare.

pentru pulete, din sufletul lui marcat de libertatea occidentului, traian ungureanu a scris azi:
<Dupa politicieni, preoti si magistrati, ziaristii si-au pierdut reputatia si au cistigat instinctul de iedera. Dati-le o directie si un perete de vila. (cu varianta innobilata cazare, masa, ras, tuns, frezat intr-o mare capitala europeana… n.a.) Se vor mula si catara, sub scut, strigind, coordonat, la intervale regulate, ceva despre „libertatea presei“.>

fascinant nu este rahatul trimis cu basculanta, ci familiaritatea cu care constiinta editorialistului descrie un procedeu. ma intreb, de la inceputul textului si pana la sfarsitul lui, cui se adreseaza editorialistul. care este publicul sau? cine sunt cei capabili sa dea o directie si un perete de vila? care e metoda, probabil empirica, prin care domnul ungureanu a descoperit principiul devenirii ziaristilor in general?

ma tot mir de succesul pe care il au bolovanii lui basescu aruncati in lac si miile de analisti, specialisti, editorialisti care analizeaza pozitia pietrei pe fundul lacului si insemnatatea morala a acesteia. intr-o gasca care ar realiza un ciao darwin mai reusit decat zilele cele mai bune ale lui dan negru, s-a pornit, a milioana oara, cruciada legitimitatii.

la gura unor presedinti cu state de plata pe la pcr, dna si alte stabilimente onorabile, din sub-uman in animal, puletele s-a vazut tarat peste tot. de cateva zile, el a coborat inca o treapta, ultima, in mineral, in lumea ne-fiintelor. o agentie de publicitate mare cat opinia publica i-a pus in loc de minte si inima niste fise si vreo doua optiuni, fix dupa chipul si asemanarea staff-ului creativ.

e o chestie care ma zgandareste de mai multa vreme. de ce nu exista in cluj un edtorialist care sa vanda ziarul, asa cum exista, de exemplu, la cateva ziare nationale? sunt zile in care scriu oameni gen hurezeanu sau doru buscu sau ctp, si textele lor sunt cele mai citite, indiferent de ce mai apare in ziarul respectiv.

se poate spune ca omul ia ziarul pentru comentariul ala, pentru felul in care editorialistul prezinta opinia sa asupra unui fapt. e vorba de existenta, in primul rand, a unui stil, apoi de aprecierea cvasi-unanima a stilului si, implicit, a valorilor pe care acesta le implica. mai mult, cred ca e vorba de increderea directa cititor-jurnalist, dobandita in timp.

or, la cluj, editorialele trec rar, si in cazuri majoritar accidentale, de 2-300 de citiri. parte pentru ca majoritatea nu sunt editoriale ci taclale, asa numitele “analize” care reunesc ceea ce toata lumea stia deja privitor la un subiect. editorial presupune, in primul rand, o viziune noua, o abordare originala. o opinie personala, nu o trecere in revista a unor fapte.

cel mai trist mi se pare cazul marga, care nu am inteles exact inca ce scrie, un fel de note de lectura legate de niste concepte care intereseaza 2-3 oameni si care abia aduna, in zilele bune, peste 100 de citiri, si alea cu oboseala. mi se pare anormal, si aici revin la dezbaterea aia cu produsele culturale alien, ca un om care, cel putin teoretic, are un potential cultural atat de vast, sa produca texte de un plict asa covarsitor. poate daca ar fi mai inovativ, mai putin scolastic si daca s-ar juca cu textul, am citi mai multi.

si blazarea asta a personalitatii se vede si la moderatorii de (asa-numit) talk-show clujean. majoritatea se multumesc sa fie un fel de interlocutori plictisiti care nu vor, in primul rand, sa joace regula jurnalismului: e nevoie de o stire. nu cred ca niciunul dintre ei nu-si doreste sa-si vada a doua zi numele in ziar, intr-o stire despre o declaratie extraordinara a invitatului sau. asa le-ar creste si audienta, for god’s sake, cineva in afara de gasca lor de prieteni ar vorbi a doua zi despre ce-a zis x sau y in in emisiunea lui.

de ce sa ma uit la o emisiune in care discutiile pornesc de la “si… ce mai faceti?”, iar invitatul e pupat pe toate partile si “rugat” cum ar veni sa povesteasca ce-i trece lui prin cap. super plict. nu e taxat pentru gafe, nu e pus sa-si dovedeasca afirmatiile, e ca la cafenea, mai zici tu ceva, mai zic si io…

si nu pricep, e vorba de lipsa de personalitate, de originalitate? de lipsa de idei? de blazare? de dorinta de-a fi “dat” bine cu toti? de lipsa de profesionalism?…

asa un oras universitar si asa putina efervescentza… imi doresc sa existe o rubricutza sau un om care sa scrie editorial, si pentru care sa cumpar un produs, sa consider ca merita tot eventualul balast doar pentru un text savuros si o abordare isteata. nu ghiuluri si tigari de foi, nu povesti expirate, nu fantezii sexuale de primavara, nu nu nu si nu

si la capitolul asta am in minte doar doua nume. unul e tanar si-mi place sa-l citesc, e un fost coleg, adrian demian groza. in rest…

“billy rose was a low rider, billy rose was a night fighter, billy rose new trouble like the sound of his own name”

ma apuca uneori cate o nostalgie fara un nume anume dupa piese pe care le ascultam des-intens acu o vreme. azi am gasit pe radioblog jumate din joan baez, aceasta tanti cu scoici in par pe care o ascultam foarte des si sonor acu doi ani. inceputul de la prison trilogy imi face si acum omultezi maruntzi pe sira spinarii, nu ca ar avea vreo insemnatate ascunsa, ci pur si simplu ca imi aduce in mine un alt eu, care fuma pana la 3 noaptea amestecat tigari cu trabuc, bea anis cu gheata si intrerupea episoadele de creative writing cu cate o tura de quake. in toata boemia asta a mintii, dintr-o casca chitarea si madam baez, cu diamantele ei cu rugina, ninsori absurde si socialisme amuzante de woodstock.

dealtfel, acum doi ani, scriam altfel ceva ce se numea geometria umana si sunam cam asa: “ultima data m-am nascut dintr-un cantec al lui bob dylan, inauntrul creierului meu, sub forma unei insecte metalice uluitoare”.

dupa janis se aliniaza un domn foarte english de felul sau, damien rice, care m-a cucerit cu al sau la fille danse mai mult decat orice alta piesa (what makes her call and what makes her stay and makes the animal run, runaway, what makes him stall, what makes him stand, and what shakes the elephant, and what makes a man?) apoi intr-o ordine aleatorie, older chests, lonelily, 9 crimes si blower’s daughter.

sunt ciudate intalnirile cu tine-cel-ce-ai-fost. te duc unde nu mai stiai ca este loc printre cine esti. ca o plimbare printr-un muzeu facut din toate culorile, gusturile, oamenii, muzicile, locurile in care ai fost. pe damien rice scriam asa:

“neprevazutul te scoate la plimbare prin tine. si descoperi ca printre toti oamenii care iti traiesc sub piele, uneori te gasesti singur si nedumerit in fata carnii tale. si atunci te poti recunoaste cel mai usor, iti vezi aidoma ipocriziile si desertaciunea. stindardele decolorate si armura sparta in locurile sensibile. teama, oh, teama, spaima care iti urateste chipul si-ti scorojeste sufletul, dar numai in mintea ta. pentru ca in fata celorlalti ramai imaculat. e sinistru cum esti de fapt singura masura adevarata a monstruozitatii tale”

mai e apoi lhasa si el desierto, putin desantata, putin disperata, putin alcoolizata, gotan project, zi-i cu una musica brutal, apoi pentru revenire cate un prodigy, dar numai si numai pentru o dezmeticire brusca, cu rol de ametire completa. lou reed, perfect day, dar numai in nuantele de gri din trainspotting (piesa aia a “facut sens” doar dupa ce am vazut filmul), dealtfel secventa e undeva in my top of the top.

si evidamo, ze bob. inca se numara printre fanteziile mele cele mai fierbintzi o terasa simpla direct pe malu’ marii, cu banci de lemn si acoperis de stuf, unde la 5 dimineata cerul se coloreaza roz-albastrui, e racoare amestecata cu lumina si rasta bob canta ca un tren care nu opreste in nicio statie jammin’, si e senzatia aia de picior gol pe nisip, an’ then i shot the sherrif, an’ then some tequilla, an’ then buffalo soldier…

o sa scriu odata o carte in care personajele o sa fie niste muzee formate din alti oameni formati din toate amintirile lor

PS ayayay, si cum am putut uita de system of a down si a lor chop suey, piesa de nerv si de criza