boghi. (I)

scriem si dezbatem zile in sir ce gandim noi.
ce vrem.
ce gasim unic si interesant.
atat de mult “noi” si asa de putin ei. oamenii care ne invata sa fim. oamenii care, la o adica, sunt plasa noastra de salvare.

(I) boghi
boghi m-a sunat aseara la o ora interzisa sa-mi zica “te-am sunat doar sa-ti zic ca ma gandesc cu drag la tine”. si n-am putut sa nu ma gandesc: cine naiba mai face asta? cine stie ca poate sa sune la orice ora si sa spuna ce trebuie spus?

cred ca de-aia mi-e draga boghi. e colega mea de facultate cea mai veche. inca am in memorie gustul cafelei de la pescarul, care ne-a facut sa decidem ca john malkovich e un “must”. dar asta vine dintr-o istorie asa de indepartata…

ca o explicatie, boghi e omul de la care am invatat simtul umorului. e un fel de barometru al meu pentru normalitate si sanatate la mansarda. cand boghi o sa se opreasca din ras, abia atunci va fi nasol de tot.

boghi e prietena cu care pot sa stau langa o sticla de vin rosu si sa-mi fie bine stiind ca nu e musai sa zic nimic. boghi avea in camera ei un covor albastru pe care mancam compot de pere, fumam in draci si ne exorcizam de noi. in the funny kind of way.

boghi e, paradoxal, cel mai serios si cel mai amuzant om pe care il stiu. face sens.

boghi e curajoasa. prinsa intre un volum de filosofie si un concert al lui robbie williams, a decis sa inchida cartea.

boghi a avut curajul sa plece si a doua oara la bucuresti si s-o ia de la capat. si i-a reusit. o treaba e sigura. cand ea n-o sa mai aiba chef sa faca chestii noi, abia atuci va fi nasol de tot.

boghi e maraita dimineata (am locuit amandoua aproape un an ), se mocaie la baie, bea cafea din instinct, uraste sa spele vasele, se da cu parfumuri dulci-vesele, crede ca yoga e o tehnica buna de marketing, cumpara multi cercei, nu-i pasa ce e in frigider si uraste sa fie frig in baie.

boghi citea cartzi destepte cand eu eram inca la marques. boghi mi-a luat de o aniversare un volum din platon care sta si acum in biblioteca ei. si cumva, e ca si cum l-as putea citi oricand.

boghi e singurul martor al primei mele vraji de succes. (ea: miroase a iarna. eu: o sa ninga. si a nins in urmatoarele 30 de secunde. ea: hhhha!)

boghi vorbeste rar (aproape niciodata) despre Dumnezeu, dar e unul din cei mai umani oameni pe care ii cunosc.

boghi e primul om pe care l-am cunoscut care era convinsa, la fel ca mine, ca niciun lucru nu e capat de lume. si putea sa zica asta senin. fara bu-hu-hu-uri pretins-geniale.

boghi e genul ala de prieten care stie cand e de trecut peste “normele sociale” si “what’s fashionable” si chiar trece peste ele. e prietenul ala pe care ma bazez cand e de zis ceva serios ca o operatie pe cord deschis. niciodata n-o sa puna in balanta gresit. intotdeauna o sa-mi zica ce e mai greu de zis decat ce e mai frumos.

asta fac prietenii.

(boghi o sa fie prima care o sa-mi spuna ca am scris cam patetic despre ea )

administratie.

astazi am aflat ca o cerere pe care am depus-o la inceputul unei luni la o institutie publica a ajuns unde trebuia la sfarsitul acelei luni. ce distanta a parcurs cererea mea intr-o luna? fix un etaj. de la parter la I. o luna. un etaj.

***langa mine, la ghiseul itm, vine un tanar. se opreste la ghiseu (ati observat cum trebuie sa te apleci ca sa ajungi la “vorbitor” la majoritatea ghiseelor din institutiile publice?) si ii spune baiatului din spatele gaurii de sticla ca are nevoie sa stie daca are cartea de munca inregistrata. ala se uita absent si ii spune inapoi ca nu crede ca are el astfel de informatii. si aici urmeaza dialogul esential:
tanarul: pai de la biroul de informatii mi-au zis sa vin la dumneavoastra!
functionarul (se panicheaza cateva secunde, apoi isi aminteste fericit): noi nu avem birou de informatii!

***primesc acasa o hartie care imi spune ca am incasat sume necuvenite de la statul roman. o somatie de plata pe care daca nu o “onorez” in 15 zile, mi se promite o executare silita. pe langa faptul ca ma simt ca un infractor, ca scrie acolo “a incasat foloase necuvenite”.
ma duc la institutia publica sa vad. ajung la o functie de conducere, ii explic ca eu nu am gresit cu nimic, ea ma intelege, da din cap, e grabita, ma paseaza la “fetele de la juridic”. fetele descopera ca am dreptate, am primit niste bani din greseala lor, acum ii vor inapoi. eu am cerut sa nu mai primesc banii aia la inceputul unei luni, ei au luat act de cererea mea depusa in institutia lor o luna mai tarziu.
si-mi zice o “fata de la juridic”: e greseala colegului nostru, pentru el acum suferim noi consecintele!
ii zic: nu doamna, le suport eu.
daca ar fi sa ne luam dupa lege, institutia lor a incalcat-o. daca ar fi sa.

***stau la un ghiseu gasit dupa 10 minute de cautari. din birou in birou: noi nu avem registratura, mergeti la… la… nu au nici ei registratura. si ajung fix la ghiseul la care am depus prima cerere. aia care a facut 150 de metri intr-o luna. de la parter la etajul I.

***in timp ce stau acolo, aud de vizavi, unde se aduna ca norii de ploaie grea someri: doamna, sunt LO-GO-PED, cum naiba sa ma treceti cu studii economice?!

***la unele ghisee sunt cozi de cate 50-60 de oameni. e sinistru sa mergi la institutiile astea care se ocupa de servicii sociale, lumea e posomorata, si, in general, sictirita. pentru ca chiar nu exista un ghiseu de informatii (badea nu face diferenta intre itm, ajofm, ajps, etc), lumea se pune la o coada, iar cand ajunge la ghiseu, unul din 15, afla ca trebuia sa se puna vizavi. encore un fois.
vin mame cu copii mici, mici. plang, tipa. ca sunt mici si n-ar trebui sa fie acolo, ar trebui sa fie acasa langa mamele lor, carora statul le creeaza toate conditiile ca sa se bucure de copii. si nu le aduce de 10 de ori pentru 10 de acte. dar ele vin, ca e interesul lor, nu?

***ii explic functiei publice de conducere ca nu mi se pare normal sa ma trateze ca pe un infractor, devreme ce nu am gresit cu nimic si ca ma astept la scuze. scrise. ea rade, se uita la mine ca la un alian, si zice: vaaai, dar nu va simtiti, asa e cu hartiile astea.
si nu se pot schimba?

***incerc sa-mi imaginez cum ar fi daca, in timp ce scriu o noua cerere, generata de greseala lor, m-ar invita sa iau loc in birou.

***axioma: intr-o institutie publica, legea e doar un principiu interpretabil. corolar: daca legea poate fi interpretata in defavoarea ta, ea va fi. corolar 2. daca legea poate fi interpretata cat mai complicat, astfel incat inclusiv institutia publica sa munceasca mai mult decat ar trebui, ea va fi.

***am depus noua cerere, in care cer sa-mi esaloneze plata “foloaselor necuvenite”, pentru ca un fapt e un fapt: am luat niste bani care nu erau ai mei. i-am luat in aprilie, ei au descoperit la mijlocul lui august, si mi-au comunicat la inceputul lui noiembrie. asa se misca institutia.
ies, ploua marunt, imi parind o tigara si calculez. doua ore. in care am reusit sa depun o cerere care sa rezolve cererea aia dinainte. la acelasi ghiseu. fumez cu sete, la dreacu.
ma gandesc, totusi, ca e bine ca etajul intai nu e la etajul sapte.

who gets cool when things are hot? Yogi bear, Yogi bear!

mi-e o pofta nebuna sa am 10-11 ani, sa fie sambata dimineata si impreuna cu my little bro sa ne rugam de tata a mia oara sa schimbe pozitia parabolei astfel incat sa prindem cartoon network. tata ar urma sa faca fite, in prima faza, apoi sa ne puna sa-i promitem ca: o sa fim cuminti, o sa ne aranjam hainele in dulap, o sa ne facem temele si o sa invatam la matematica, in fine, ca o sa devenim niste oameni.

apoi tata s-ar duce afara, in spatele casei, unde a taiat parul cel vechi si bun (pe care, in treacat, mai coboram din casa, cand jucam ascunsa-in-toata-casa, si apoi veneam in jurul casei si urcam de pe scari pe geamul de la bucatarie) si s-ar apuca de miscat farfuria parabolicei.

televizorul ar face intai un milion de purici. apoi ar prinde vag ceva programe cu sport in limbi neintelese de noi. incet si cu purici, ar aparea sigla minunata, magica, in patratele alb-negru, de la cartoon network. io cu frate-meo am zbiera cat ne tine gura “ai gasit! inca putin! IN CEALALTA DIRECTIE! inca! STOP! STOP!”.

pe tv-ul nostru, in momentul asta, s-ar vedea cel mai probabil, nu fara o doza mica de puricei, si sambata dimineata fiind, power zone. ce mai vremuri. ar fi asa intai:

Centurions (la noi in cap ar suna deja: power eeeX-treeeme)

apoi Tundarr, tha barbarian

cu putin noroc, ar urma unele din favoritele mele, the magnificent Swat Kats

apoi vechiul Jhonny Quest. vechiul.

Space Ghost

si ar mai fi multe altele de care, azi, nu cred ca-si mai aminteste multa lume. The Herculoids, Fantastic Four cel vechi, Birdman, Captain Caveman, Wacky Races, the Perils of Penelope Pitstop (villain voice: i’ll get you, Penelope Pitstop!)…

cine mai zice azi, in desene animate, cum zicea simpaticul Jabberjaw: “nia, nia, there’s no respect!”

sau cine mai incearca sa fuga din jellystone park cu atata naivitate, ca Yogi&Booboo

(e ceva in toate desenele astea, ceva ce lipseste cu desavarsire in desenele animate de azi. si ma incapatanez sa cred ca nu copilaria mea lipseste. ci ceva mai profund, un fel de touch of eroism. ba parca umpic de inocenta, un fel de quest for right things. pe langa faptul ca personajele sunt simple si simpatice. simpatice. nu-s rautacioase, nu-s isterice. pana si villain-ii is haiosi.
cand vad desene japoneze la tv, parca ma doare sufletul. parca i-am trimis sa moara pe toti domnii astia ai desenelor animate enumerati mai sus, si in locul lor am adus sabloane. ia incercati sa schimbati coafura fetelor din ceva desen japonez, ca toate arata la fel. da daca schimbi costumul lui Spaceghost cu ala al lui Tundarr nu rezulta la fel. erau unici )

acum, eu cu frate-meu am fi lafaiti pe pat, draga de mama ne-ar aduce papa la pat sa ne tihneasca. apoi ne-am lungi cu desenele pana la 9 seara, cand s-ar inchide sigla de la cartoon network, nu inainte de un binemeritat top cat, the indisputable lider of the gang. ca la “scubidu” nu ne uitam ca nu ne placea.

si dupa ce s-ar inchide (in timpul asta, mama cu tata ar astepta cuminti sa se uite la ce vor ei), noi l-am ruga pe tata sa mai lase o zi parabolica orientata asa. sa ne mai uitam si maine. si dragul de tata ne-ar pune sa ne reinnoim promisiunile de strengari. si am jura cu mana pe inima ca nu o sa mai sarim garduri vreodata, ca nu mai bagam degetul in aluat si nu mai uitam sa incuiem poarta. iar tati ar lasa antena asa, orientata in felul ala magnific de care mi-e dor si care ne-ar atrage, ca un dreamcatcher, peste noapte, vise colorate in care am salva univerul de rau, am inchide villain-ii, si eu, cel putin, as trage cateva ture cu super chestia aia in care zburau swat kats.

they don’t make them like they used to. do they…

o lectura numai buna pentru criza*. Robinson Crusoe. cronica naiva

“Până atunci nu judecasem lucrurile şi întâmplările din perspectiva religioasă. Tot ce mi se întâmplase, îmi apăruse până atunci a fi din voia întâmplării sau datorită bunului plac al lui Dumnezeu. Niciodată însă nu mă întrebasem în privinţa scopurilor lui Dumnezeu, ceea ce urmăreşte el cârmuind întâmplările lumii, rostul orânduielii lui”

Daniel Defoe, The Life and Strange Surprising Adventures of Robinson Crusoe…

desi era singur singurel pe o insula pierduta in ape, robinson crusoe si-a construit o casa fortificata, una “de vara”, a imblanzit capre, si-a cultivat propriile grane si a copt paine, a ars vase de lut in care si-a gatit supa, l-a gasit pe Dumnezeu.

veti spune: a supravietuit. va spun: a descoperit lumea celor doua maini ale sale.

cum reactionezi cand (crezi ca) ti s-a luat tot? cum reusesti sa ramai om in salbaticie? mai vrei sa ramai om? care este resortul ascuns al rezistentei tale? cum se numeste imboldul de a face o casa dintr-o insula potrivnica? de ce se incapataneaza robinson sa se spele pe fata si sa se imbrace? ce il impinge sa isi zdreleasca mainile saptamani la rand ca sa-si faca masa si scaun in pestera?
si o intrebare care mi-a venit asa: daca ai ajunge singur pe o insula, ai incerca sa slefuiesti un calculator si un mess, sau tot masa si scaun? ti-ar lipsi i-pod-ul si poseta gucci, sau o mancare buna?

pana la urma, povestea lui crusoe porneste de la lista lui. sunt singur, insa am fost salvat, iata, toti camarazii mei de pe vas au pierit. ma gasesc pe o insula pustie, insa am hrana si apa. nu am de niciunele, insa am topor, pusca si, cel mai important, doua maini sanatoase. (Dumnezeu se ingrijeste, pana la urma, de toate )

in lumea lui robinson, regasim valoarea. nesofisticata. aceea initiala, a lucrului insufletit. obiectele, putine si rudimentare, sunt de 1000 de ori mai valoroase decat monedele. va amintiti cum privea in zeflemea banii, nu putini, gandindu-se cum i-ar da pe toti pentru o amarata de pipa sau pe niste seminte de morcovi. avem atat de mult si ni se pare insignifiant, pentru ca vine de-a gata. meritam, nu?

in lumea lui robinson, invatam rabdarea si descoperim ca timpul este doar o dimensiune a desavarsirii. prima masa i-a iesit prost. la fel si primul vas de lut. ce l-a facut sa continue, incapatanat, desi stia ca nu se pricepe? de ce nu s-a mintit la prima ulcea proasta “asta e cea mai buna”?

apoi, poate cea mai frumoasa invatatura a lui robinson este ca salvarea sta in manifestarea umanitatii sale. si nu este nici pe departe salvarea visata. si dorita. si nici nu realizeaza ca este salvat de fapt pana tarziu, cand i se intampla cealalta, salvarea visata. cat despre frica, iata un gand iscusit: “M-am dojenit, căci dacă ţi-e frică să-l vezi pe dracul atunci nu eşti vrednic să trăieşti douăzeci de ani singur pe
insulă”.

in lumea lui robinson, mai vedem ca tovarasul salbatic poate fi cel mai destoinic om, daca il invatam cu dragoste. apoi urmarim cum omul care a sfidat invatatura tatalui sau se intoarce la ea cu induiosare. nu e musai cea mai buna invatatura, dar e data din inima. cum spuneam, in pustie, valorile se schimba. cine iti mai da pilde de viata neinteresat si gandindu-se la fericirea ta?

veti spune ca insist prea mult asupra unei povesti publicate in 1719, deci uzata. o fi asa, insa inclin sa cred ca unii dintre noi sunt mai singuri printre oameni decat crusoe pe insula. mai nefericiti cu toate gadget-urile (sau device-urile) noastre decat marinarul esuat si mainile sale. cat si-ar fi dorit robinson un om cu care sa schimbe o vorba. cum uitam stiinta de a-i asculta pe oamenii de langa noi, prinsi in lucrurile pe care (credem ca) le meritam.

“de la sine inteles si meritat” la robinson este doar viata. si este tot.

de aici, primul pas este sa se imbrace, cum explica ingenios plesu in a sa minima moralia. vi se pare putin?

*dupa o discutie cu “misoginul” mihnea

sa ne adresam candidatilor. despre competente

domnule presedinte al romaniei, domnilor candidati,

am senzatia ca fac parte, alaturi de alte milioane de romani, dintr-o specie pe cale de disparitie. traiesc intr-un stat care imi face rau, fizic. si asta o poate spune aproape orice roman care a incercat sa-si rezolve rapid si in litera legii vreo problema in care era implicata si vreo forma de administratie publica. dar asta nu e cea mai mare frustrare.

la alegerile din toamna, voi fi pusa din nou sa aleg intre niste non-variante, incluzandu-va aici si pe dumneavoastra, domnule presedinte in functie. a fost frumos discursul cu “mostenitorii comunismului si oglinda” la vremea lui. prea putini dintre noi au realizat ca e vero pana la sange. stau si va scriu gandindu-ma la lucrurile in care am crezut si pe care am crezut ca le veti pretui si proteja: decenta, profesionalism, competitie reala… pana la urma, tara asta, care e creatia dvs, nu ma ajuta cu nimic. m-a furat de aproape tot ce pretuiam in ultimii 3-4 ani. si ma indoiesc sincer de contracandidatii dvs. insa, votul meu de acum 4 ani era o chestie de gentlemen’s agreement. pe care l-ati incalcat.

cred ca va pare rau, domnule presedinte in functie, ca ati intervenit in presa de-a lungul vremii. cred ca nu ati avea, in acest moment, avantaj mai mare decat o mana de ziaristi de care sa nu se indoiasca nimeni. care sa scrie despre dvs asa cum considera ei. ati iesi mai bine decat laudele de serviciu sau, si mai sinistru, mucii in care va ingroapa unii.

din pacate, ati contribuit cat ati putut la disparitia acestei specii, a jurnalistului independent. direct sau indirect. si alaturi de dvs se pot aseza linistiti si restul candidatilor la functia suprema in stat. dar asta nu conteaza.

eu nu am un job stabil, si, ce ma enerveaza cel mai tare, nu am un job pe care sa-l merit. e ok. ma descurc. intre compromisul moral si cel intelectual l-am adoptat rapid pe cel mai usor suportabil. dar nici asta nu conteaza, pentru dumneavoastra, prea mult.

am muncit ca jurnalist, postura din care m-ati facut, de-a lungul vremii, diverse chestii, culminand cu tonomatul. nu asta conteaza cel mai mult. la urma urmei, is un umil “soldatel”. am scris si eu despre ce am crezut ca merita. m-am gandit la ce conteaza pentru cei care citesc.

problema e ca, in romania asta peste care va bateti cu motiuni si candidaturi, cunosc prea putini oameni fericiti de jobul lor. si mai putini cei care sa il profeseze asa cum ar merita. vedeti dvs, pana la urma, e o dilema de merit. notiunea asta pe care era cat pe ce sa o salvati. gandindu-ma la ea, v-am votat. naiv, nu?

sunt genul de om cretin care refuza statistica. si are incredere. si nu facem filosofii aici, pur si simplu adunam si scadem.

intr-o tara in care economia e asa cum e, stiu prea putini oameni care sa fie acolo unde sunt pe criteriul competentei. stiu si mai putini care sa va creada atunci cand veniti in fata oamenilor si cereti un vot pentru o romanie reformata. si aici ma refer la toti candidatii. si incerc sa fac in asa fel incat sa ne intelegem:)

degeaba ma chemati sa va votez cand nu sunteti capabil sa calmati dorinte de genul “viceguvernator al BNR” ale unui mic politruc, domnule antonescu. eu voi intelege acelasi lucru. in continuare, eu si cei pe care ii cunosc vom avea, in general, cu acceptul dumneavoastra, niste sefi cu competente zero, dar mari impresii de genialitate. congenitale pe linie politica.

pana la urma, e o problema de promovare. atata timp cat, in propriile dvs partide, ati reusit sa faceti sa dispara ideea promovarii pe baza de competenta, de ce v-am crede cand promiteti o tara reformata. m-am si saturat de cuvantul asta. reforma nu inseamna doar schimbarea unor oameni.

scriu cu constiinta faptului ca spun banalitati. mai ales pentru mii de oameni care traiesc ca mine. sperand ca, la un moment dat va fi asa de rau, incat nu veti mai vedea alta solutie decat cei care, cumva, au dovedit ca stiu meserie si au niste competente.

intelegeti? noi, astia, care ne simtim pe cale de disparitie, va putem spune exact ce masuri anti-criza sa luati in anumite domenii si sa si mearga

dar nu pe noi va bazati si nu pe noi ne cautati. va bateti, cu totii, pe aceiasi someri, indemnizati, ajutati, care nu stiu si nu vor constientiza ca votul lor costa fix cat o normalitate.

si de aia vin si zic. il votez pe ala care poate sa-mi confirme faptul ca va respecta macar unul din principiile astea de pana acum. sa zicem, competenta. este vreunul?

unde s-au dus, cand au apus… (II)

“Am data exacta: incalzirea globala a Romaniei a inceput pe 21 decembrie 1989. Cele 14,5 grade Celsius care au permis demonstrantilor sa ramina pe strazi se incadreaza perfect in media periculoasa a iernii toride. De atunci, amintiti-va, fauna politica din Interbelic a inceput sa dispara definitiv.”
Doru Buscu, Proba de discurs la asasinarea PNL, 7 februarie, 2007

inot cu greu printre namoluri si agatatoare subacvatice.

avem: editoriale pre-fosilice, care trateaza abstract si scolastic, in ele gasim cele mai multe neologisme folosite pe metru patrat de fraza (kilogramatice). sau editoriale ude si lipicioase, frisonate sexual, in care debitorul descopera tratamente la traume senzuale cu conotatii politice. editoriale eu-istice, care incep cu experienta-personala-mi-a-aratat-ca, eu-sunt-un-ganditor-valoros-pentru-ca-am-spatiu-aici.
editoriale ingrasate cu aer porcin care prevestesc moartea neamului si a boborului nostru, ameninta cu o extinctie cauzata, in principiu, de apasarea istoriei noastre milenare pe un corp de tarisoara violata de ei, aceiasi altii, politicienii.
editoriale note-de-lectura, editoriale sa-nu-dea-dumnezeu-cel-sfant. editoriale moralizatoare, care citeaza din manualul bunelor moravuri ne-aplicabile. editoriale tip meniu de restaurant, in care mi se enumera viata si neobisnuitele aventuri ale unui personaj despre care aud in fiecare zi la stiri.

si sunt in sevraj. am ajuns sa citesc comentariile sportive ale lui ctp, ceea ce presupune o munca in plus: trebuie sa citesc intai background (ignorance is bliss )ca sa ma pot bucura constient si deplin de scriitura comentatorului.
am ajuns sa caut editoriale vechi ca sa ma reasigur ca ele exista si se pot scrie valoros, pentru a scapa de angoasa tehnicii unor titluri de genul “aparati inima statului roman”, “unde dai si unde crapa?”, “blablablaBasescu”.

tehnica si mesajul unui editorial, cred, reflecta maturitatea unui produs media. si apoi a unui gen de public. in ultima instanta, maturitatea unei constiinte care consuma produsul.
nu poti sa scrii cu furca si torta intr-o mana, iar cu cealalta sa dedici: cititorilor nostri de elita. nu poti sa imparti Lumea in pro si contra unui presedinte, fie el basescu, si apoi sa te plangi ca nu exista normalitate, ca echilibrele s-au stricat, ca limbajul este pornografic. compar gusturi. scriitura trebuie sa lase aroma. cand tot ce mai poti sa simti e borhotul ametitor al deplangerii-starii-natiunii-si-inimii-ei cu un milion de cuvinte de dojana, creativitatea devine imediat-imperativ. cititorul nu “citeste” ci “fierbeste”. bulboneaza. bleocotoriceshte.

desigur, cum spune englezul, it’s a matter of trust. e un fel de gentlemen’s agreement. te citesc daca nu ma fraieresti. te citesc daca imi spui ceva nou, daca ma inveti ceva, daca ma modelezi, daca ma luminezi. daca ma si incanti, ma simt dator. sa te citesc inca o data.

si mi se intampla de o vreme sa nu mai gasesc in ziare agreement-ul asta.

e aproape o tema de studiu antropologic. cand ne-au invadat (iar? a cata oara?) editorialistii 0.0 de care am fugit in desteptare cateva zeci de ani? cum se face ca s-a petrecut brusc o reactivare a unei majoritati specializate in discursul editorialistic de compunere literara, cls a IV-a, trim al II-lea, “in aceasta lectura este vorba despre…, iar protagonistul principal (sic!) vrea sa spuna ca…”?

trecerea de la evocare la concept e un prag psihologic echivalent iesirii in Cosmos. noi inca ne manjim peretii pesterii cu fecale, sperand intr-un viitor abstract, cand niste super-urmasi vor crede ca, de fapt, pictam harti astrale.

P.S. pentru conformitate istorica (si o anume placere a mintii), puteti citi: Proba de discurs la asasinarea PNL. Apoi comparati. Aud?

de ce se “inflameaza”, din cand in cand, treaba cu autonomia

in ultimul sondaj de opinie comandat de udmr, despre care am scris in aprilie intr-un ziar care nu mai exista, se arata, pe la mijloc, ca in harcov, autonomia teritoriala este undeva pe locul 5 (cinci) in doleantele maghiarilor. inainte de asta clasandu-se crearea locurilor de munca sau imbunatatirea infrastructurii.

cu toate astea, din vreme in vreme, si daca stam sa ne gandim nu sunt chiar niste vremuri la intamplare, discursul nationalist se inflameaza brusc, apar legiuni secuiesti, pericole maghiare, extremisti, autonomisti, iar maghiarii devin, dintr-o data, pericolul public de peste drum. curios, in general, inflamatiile astea vin de la indivizi care sustin, printre altele, transilvania independenta, granita pe la brasov, sa primim inapoi de la buget tot atatia bani cat trimitem, etc. chestii de respect pentru tara si omogenitate, cum ar veni

lasand la o parte limbajul caragialesc si “spaima” nationala, oasele stramosesti, Istoria, avertizarile si in general apocalipsa care tinde, din cand in cand, sa se reverse peste partea asta de tarisoara, mi se pare interesant sa vedem care sunt momentele cheie in care ne aducem aminte de “sangele stramosilor”.

si cred ca nu poate fi uitat targu mures, martie, ‘90. cand existenta Securitatii era amenintata. in urma evenimentelor din oras (batai intre romani si maghiari, victime, etc) solutia cea mai buna (care a parut de-a dreptul salvatoare) a fost crearea unui serviciu de informatii. SRI. care, potrivit volumului “mostenitorii securitatii” al lui marius oprea, a inglobat 80% din personalul vechii securitati. pericolul fusese anihilat. oamenii de bine au continuat sa vegheze oasele bunicilor.

apoi lungul episod funar, inmormantarile steagurilor, bancile tricolore. o guvernare a fricii. e mai usor sa-i spui la om ca Janos vrea sa-i dea in cap decat sa-i spui ca n-ai facut nimic 12 ani. e mai usor, din cealalta parte, a organizatiilor maghiare, sa fluturi steaguri si discursuri autonomiste in loc sa explici de ce nu esti capabil sa realizezi niste proiecte pentru comunitate.

si de fiecare data cand se impun decizii hotaratoare, apare si frica. si buhaiala ei. maghiarii vor ardealul. e adevarat. dar, inainte de asta, vor joburi si drumuri. si nu vor, tehnic, ardealul, ci un anume gen de autonomie. curios, dar n-am citit niciodata editoriale spumegoase care sa citeze constitutia, atunci cand se pune problema “regionalizarii” transilvaniei. stiu zeci de politicieni si editorialisti care suspina cu gandul la transilvanismul lor si care se dau, in primul rand, ardeleni, cu pib-ul nostru ardelean cu tot, si viseaza granite financiare, dar nu i-am auzit niciodata punandu-si cenusa in cap ca se “pisa” pe Constitutie.

de ce apare intr-un mod aproape recurent pericolul janos, si mai ales cand se apropie campanii electorale? de ce se vorbeste la modul general ca “maghiarii vor”, cand, de fapt, tocmai sondajele comandate de udmr arata ca “nu vor”?! cui ii ajuta invrajbirea celor doua etnii? si pana la urma, CINE SPUNE ce vor maghiarii si ce vor romanii? mai sunt organizatiile maghiare reprezentative pentru populatia maghiara (doua notiuni, dealtfel, foarte diferite)? cand pe toate canalele media vine mesajul ca janos vrea sa-ti fure vaca si sa scuipe in fantana ta (din surse, normal), e clar ca te duci si votezi pe cineva care sa te apere. mai ramane sa vedem cine va fi Salvatorul Suprem, care ne va scapa de steagul si imnul secuilor, cel care va promite mai iute si mai mult “stoparea conflictelor” si “linistirea” etc…

asa ca, de fiecare data cand citesc “luari de pozitie” de genul asta
sau asta, tocmai dupa ce sri-ul avertizeaza cam asa, incep sa ma gandesc subit la consistenta discursurilor. am auzit de pericolul maghiar din 90 incoace de am obosit. niciodata, nici macar o singura data, nu am auzit de vreun proiect de ameliorare a situatiei. nici macar o singura data nu am vazut un conflict care sa izbucneasca brusc intre aceste doua comunitati, inainte sa apara sfaturile si avertizarile oamenilor de bine.

si nu, nu sunt pro-autonomista, nu sunt pe jumatate unguroaica si, in general, prin deceniul asta, nici nu prea mi se mai par niste criterii valabile. aceiasi oameni care se dau cetateni europeni, descopera cu inflacarare ca sunt arrrrdeleni, rrromani, rrregionalisti, nationalisti. pe rand, normal. in functie de cerintele din fisa postului si calitatea surselor.

personal, ma simt mai amenintata de incompetenta politicienilor din guvern decat de autonomia tinutului secuiesc. si tot personal, mi se pare jenant sa tot duci cofa asta la apa, doar doar o mai iesi ceva. sa fim seriosi, la cat de “hotarati si muncitori” sunt descrisi ungurii din transi, daca chiar voiau ei autonomie, nu o obtineau in 20 de ani?!

insa interesele, in cazurile astea, nu sunt ale romanilor si ale maghiarilor, ci ale cateorva servicii care au invatat niste lectii bune de la tovarasii care le-au predat prin ‘44, cand au venit sa ne salveze. si atata ne-au salvat de nu ne revenim nici acuma din sangele stramosilor si cuvintele scrise cu litera mare.

si ce e mai trist, din toate astea, e ca “patriot” a inceput sa insemne un cineva care spumega si cere transarea iminenta a “problemei maghiare” (nostalgicii vor avea un fior amintindu-si de celebra “problema jidoveasca” si ce “minuni” a nascut ea). “problema maghiara”, aceasta sabie de un milioan de ori mai crunta decat “problema salariilor”, “problema somajului”, “problema autostrazii transilvania”, “problema procesului crimelor comunismului”, “problema” faptului ca inca nu a fost deconspirat nici macar un fost ofiter al securitatii, “problema legilor educatiei” si alte glume de probleme in comparatie cu joaca unor servicii istorice (poate n-ar fi rau de studiat care serviciu celebru are ca specialitate declarata “problema minoriatilor”) care au invatat ca acolo unde exista doua etnii, mai lipsesc “scrisorile oamenilor de bine” care sa arate iminenta apocalipsa.

m-am lungit, stiu. dar mi se pare ca de data asta “problema maghiara” ar trebui sa fasaie si, cu un drum, sa-i lase fara obiectul muncii pe cei care o tot invie din cand in cand, fie ei maghiari sau romani. sau rusi

(ca o chestie. daca sri-ul a ajuns sa “avertizeze” de escaladarea acestui conflict etnic, stam rau. daca sri e un serviciu de informatii care se respecta si care si-a facut treaba bine, n-ar fi trebuit nici macar sa auzim despre aceste probleme, nu?)

katyn. idei necontrolate

“sora catre sora: ai ales moartea!

sora catre sora care a ales sa uite cine i-a ucis fratele: am ales sa fiu de partea ucisilor, nu a ucigasilor!“
Katyn. Andrzej Wajda

Katyn.

el este un om ciudat si plin de semne si masuri. aseara ne-am uitat la katyn. acel katyn. cumva l-am inteles. se potriveste aceasta replica, reprodusa dupa ureche din film, cu surorile care disputa principii pe piatra de mormant a fratelui.

intrebari: pana la urma, cui folosesc 20.000 de ofiteri morti? ce juraminte sunt mai “tari” decat acel “la bine si la rau, pana cand moartea…”? unde se termina omul si incepe animalul? ce fel de biserica e aia care profita dintr-un razboi? si. cui foloseste un razboi?

uimire: cum viata reuseste sa-si gaseasca, asemenea apelor, un punct ascuns, nebanuit, prin care se revarsa.

sistemul.

mi-am inceput ziua ducandu-mi copilul la cresa pentru prima data. cum ar veni, a fost prima lui zi de “sistem”. deep inside, cred ca nu exista parinte care sa nu se urasca pentru asta. ii initiem. pentru binele lor, nu?

populatia.

apoi ascultand parerile cantitativ-comunistoide ale acestui sef de consiliu judetean. care a descoperit insusi principiul. “banii sa urmeze populatia”. sa nu se mai imparta pe principiul procentului politic, ci pe principiul procentului “populatiei”. de ce e mai buna varianta a doua? probabil pentru ca are cuvantul magic populatia. cand spui, mai nou, “populatie”, parca redresezi istoria. supralicitat gen boc: pentru populatie, in sprijinul populatiei, in interesul…

populatia asta a devenit, acum, scurt, cat o campanie, scutul unor inapti. de ce sa judeci calitativ, cand “populatia” sta acolo si abia asteapta s-o transformi in purtator de interes? de ce sa te cramponezi in proiecte, cand argumentul majoritatii, al numarului, statistica, iti face din tampenie o mare realizare electorala.

si lumea chiar nu e proasta, vede si intelege, indiferent de ce apare in ziarul de a doua zi. respectiv ode la o initiativa care nu se poate ridica mai mult de doua degete peste sistemul de acu’ 25 de ani. de unde ajungem la epilog.

statistica.

acest pseudo-intelect. statistic, cei 20.000 de morti de la katyn sunt o linie trasa pe o harta. statistic, mi-am bagat copilul in “mega-sistemul” in care va trebui sa isi gaseasca un drum in viata, sistem fara-de-care-nu-se-poate. sistemul populatiei. statistic, acest presedinte de consiliu judetean gandeste pe majoritati, esantioane, voturi. linia dintre majoritate si minoritate, din punctul de vedere al “populatiei”, este pe cat de pacatoasa filosofia unei dictaturi. in fapt, “populatia”, ca principiu, nu este decat versatilitatea (si cinsimul) de a alege cine reprezinta la un moment dat majoritatea. orice minciuna, oricat de bine construita, sufera matematic: exista un minim unu care stie adevarul. apoi, pe cine alegi arbitru: oglinda sau cartea de istorie?

si iata. cu uimire, istoria ne arata ca statistica se frange in spirit. undeva. irational. un om alege sa se asculte, sa se rusineze, sa il doara, sa se sinucida, sa planga, sa recunoasca, sa iubeasca. e un miracol. o forta care rastoarna miliardele de clestisori marunti ai unui sistem care, vocal, preamareste “populatia”. (in fapt, alege o majoritate cu drepturi.)

e frumos. un carnet de razboi recuperat si transmis ani de zile din om in om atesta un adevar istoric “mintit” cu ani de propaganda. un om care are curajul sa-si puna intrebarile pana la capat nedumereste si aduce la psihoza adevarati calai. daca rupi un afis nkvd-ist si te ascunzi cu o fata pe acoperis, cand te dai jos, o saruti si apoi mori. dar ai sarutat.

de aia sunt viata, si, implicit, victoria, miracole. refuza populatia si statistica.

cum am aflat

abia azidimineata am avut certitudinea revelatiilor (doua, una dupa alta, cred, Doamne…) de aseara. e o poveste mai lunga. in general, dimineata ma invart buiecita alegand haine si, cu cat is mai haraita, cu atat faza cu imbracatul dureaza mai mult, mai complicat si mai inainte-inapoi, stanga-dreapta. azidimineata am stiut, pentru ca am visat exact cum trebuie sa ma imbrac si pe unde mi-am pus hainele pe care le vreau. dimineata record, oricat de “cu lopata” i may look, pentru mine si inauntrul meu cred ca n-am mai fost asa de verde si de liniste de o gramada de vreme.

de cand ma stiu, am fost o imprastiata. intr-un anume sens. doua-maini-stangi, never-gospodina, etc. aseara, gandindu-ma la un text pe care l-am scris mai demult pe insusi blogul, mi-am dat seama, intr-o strafulgerare, ca, de fapt, vine din productie ca sa zic asa. povestind cu el, mi-am dat seama ca imi lipsesc, nativ, niste reactii. niste beculete nu se aprind cum ar trebui. de exemplu, as putea sa trec pe strada, iar un mar sa “cada” in sus si tot ce as putea spune ar fi “eh, daca asa a ales el sa cada…”. maxim m-as minuna. insa n-ar fi ceva incredibil.

sunt fundamental irationala (e cuvantul care, in felul in care il inteleg si percep eu, e cel mai aproape de cine simt ca sunt). de aia, uneori iau decizii greu (motiv pentru care cred ca n-as fi un sef bun niciodata), nu ma pricep mereu sa despart binele de rau, ma bazez pe intuitie mai mult decat pe ratiune, am criterii indestructibile prea putine. feminina pana la naiba si la enervant, in sensul ala emotional, intuitiv. si dau gres destul de rar. stiu pentru ca simt ca stiu. de aia astept semne si de aia, cand se arata in splendoarea lor, visez noaptea cum sa ma imbrac perfect a doua zi.

(socant a fost sa-mi dau seama ca el stia deja asta despre mine si nu mi-a spus, m-a lasat sa-mi dau seama singura, amuzandu-se in felul ala in care numai cineva care te iubeste cu adevarat poate s-o faca. nu e frumos? m-a lasat pe mine sa vad )

ca sa vezi cum se leaga toate. in toate “ingredientele” lui aseara a mai intrat si un jurnal al unui prieten. nu stiu daca pentru altcineva in afara de mine va face sens, but, hey, i’m soo happy. in orice caz, gandindu-ma la experienta lui, mi-am dat seama ce trebuie sa las in spate. m-am agatat de niste situatii, cand, de fapt, ceea ce as fi vrut sa continue, si chiar au continuat, erau, de fapt, niste prietenii-pilon. ne blocam undeva in trecut, agatandu-ne de situatii, cand, de fapt, oamenii si sentimentele care ne leaga de ei sunt cele care ne fac sa traim. si oamenii astia nu dispar. sunt acolo, la fel.

eu m-am eliberat aseara. m-am intors la oameni, la mine si la un scris vechi de care imi era dor si pe care o sa mi-l pun din nou dupa urechi. stiu exact ce vreau sa fac, stiu cum, si cel mai bun semn ca stiu bine e ca simt o bucurie si o emotie cum n-am mai avut de ani de zile. dovada sta clar imbracatul-fulger.

si un om care m-a vegheat dragastos pana cand am putut sa vad singura niste lucruri, pe care el le stia deja, dar nu mi-a stricat bucuria.

it’s on. UUUUU-HAAAAAAA!

muci, bale si jale

cluj de smardoiala. cu bajeti. cu replici dure. cu acuzatii si promisiuni de razbunare. cu patroni si redactori sefi care “si-o dau” unde-i sade mai bine voinicului.

cautand adevaratul autor al unei tristeti. am ajuns acolo ca o stire absolut benigna, gen “teren de minigolf” trezeste orgolii ancestrale si cafturi istorice.

pai asta e subiectul de meci la cluj?! ca ma faceti sa rad. va certati pe care a “descoperit” un teren de minigolf?! au demisionat toti ridzipitorii banilor publici, s-au terminat toate subiectele de ancheta si reportaj, s-au epuizat toate opiniile acide?! ne certam de la cine a mers primul pe strada x sa vada chestia y?! o mare realizare jurnalistica, ce sa zic. cuvintele, gestionate cu mare maiestrie de ambii domni, le fac si cinste si renume. si da, le cresc reputatia.

apoi problema cu banii appc. in care doi oameni (pentru ca restul sunt doar profitorii mega-evenimentului, si se folosesc de ambii oameni aflati, de fapt, in conflict, fie ca acestia realizeaza sau nu) care au fost prieteni si si-au povestit, vorba aia, viata, au ajuns sa fie judecator si judecat. cu scandal. cu etica.
cumva asemanatori copiilor alora de pe vremea unui regretat, care decretau ca intre mama si tata, il iubesc mai mult pe tovarasul stalin.

nu vreau sa dau lectii. dar. n-ar fi mai bine daca?

dati-le oamenilor vostri niste sefi de care sa fie mandri. care sa ii onoreze. sa-i inspire. faceti-i sa vina la munca cu drag. dati-le cititorilor vostri niste informatii care sa ii faca sa se simta cu adevarat obiectul muncii voastre. ganditi putin si cu inima, atunci cand spiritul ala justitiar risca sa faca victime oarbe (eu am invatat asta foarte dur). fiti oameni intregi, nu jumatati de judecata. asumati-va niste relatii pe care le-ati cultivat. ganditi pe termen lung, nu doar in virtutea ficatului. ganditi-va la fiecare cuvant spus daca merita si cat merita. cat ramaneti de oameni dupa ce l-ati spus. fiti intregi si fiti umani. e unul din momentele in care trebuie sa fiti.

nu incerc sa dau lectii. si, personal, nu am afinitati de tabere, duca-se toti

dar e dureros sa vezi cat de murdar se invoca dreptatea, dreptul si corectitudinea.

in felul asta, dovediti ca oricat ati fi avansat financiar/profesional sunteti tot niste baieti care vor, de fapt, sa ia liniarul, sa mearga la baie si sa faca clasamente. in numele unor principii cu care dovediti ca nu aveti nimic in comun.