jurnalistul “mic”. o specie pe cale de disparitie

pentru ca este, clar, o specie pe cale de disparitie. acel jurnalist care stie ca meseria lui este aceea de a dezvalui fapte. de cele mai multe ori urate. de la un numar repetitiv incolo, scarboase. de la un alt numar, banalitati.

serios. cand a fost ultima oara cand v-a placut un jurnalist pentru subiectul pe care l-a scris. nu pentru opinia, nu pentru abordarea (desi si asta conteaza mult), pur si simplu pentru ideea si declaratiile pe care le-a dat.

pentru ca, talibani sau nu, pe bani sau nu, oricum ar fi, jurnalist este cel care (intr-o ordine fara ordine):

1. functioneaza dupa un criteriu unic. informarea cititorului. stie ca jurnalismul nu are un rol “educativ”. jurnalistul evita opiniile sale personale, in afara editorialelor. jurnalistul functioneaza cu declaratii, reactii, toate raportate la niste fapte. sau principii.

2. stie ca, desi va da un subiect sensibil, nu il va suna a doua zi niciuna din partile implicate. nici macar cele politice. se numeste seriozitate si echidistanta.

3. citeste toate ziarele. informatiile stau nevalorificate peste tot.

4. nu alege vreodata o tabara. rolul sau este mai inalt de atat. rolul sau sta in a-si informa corect cititorul.

5. nu prea apare la tv. treaba lui nu e acolo. treaba lui e printre oameni.

6. pune intrebari ciudate si pare depasit de nume si functii. niciodata nu lasa o intrebare fara raspuns, oricat de “cretina” pare. insista stupid pana la a fi luat de tampit de colegi. are curaj.

7. cunoaste exact oamenii pentru care scrie. nu va intreba niciodata intr-un interviu ceva “mega-destept” cu riscul de a rata jocul interviului: acela de a arata cine este interlocutorul. jurnalistul pursange nu vrea sa arate cat e el de destept.

8. scrie intotdeauna un text cu balantza. gasim in el raspunsuri formulate de personaje. intotdeauna un jurnalist va lua reactia celui acuzat. intotdeauna.

9. are propriile lui idei. scrie din “pitici”, si ii iese. un jurnalist este recunoscut dupa subiectele lui despre care s-a vorbit saptamani la rand, nu dupa judecatile lui de valoare.

10. in fine, un jurnalist este acela care desface. nu e treaba lui sa dea premii, sa laude sau sa seteze trenduri. un jurnalist este acela care, din proprie initiativa, nu preda un text copiat, fusherit sau banal. e sub demnitatea lui. un jurnalist lucreaza cu exclusivitati. cu ideile lui.

in acelasi ritm, nu este un jurnalist cel care:

1. scrie doar editoriale referindu-se la cei de sub el (cei care muncesc, de fapt) ca fiind “colegii mei”. noi niciodata nu.

2. scrie din prima opinie si e de parere ca e geniala.

3. are si o agentie de publicitate. cum ar veni, cu o mana opiniile, cu una contractele.

4. nu a scris o stire in viata lui. dar’mite o ancheta. o exclusivitate.

5. (poate ar trebui sa fie pe primul loc) crede ca cititorul e un fel de balast. un motiv secundar. un fraier.

6. este membru intr-un partid politic.

7. este sunat pentru ca materialele jurnalistilor de la primele 10 puncte sa dispara. si ele dispar. cu motivatiile de rigoare.

8. crede ca nu mai are nimic de invatat in meserie.

9. scrie din prima opinie si e de parere ca e geniala.

10. cu riscul de a ma repeta: nu a scris o stire in viata lui. dar’mite o ancheta. o exclusivitate.

scriu asta sub spectrul acestei campanii. am crezut ca am depasit demult faza nouazecista in aceasta meserie. din pacate, am senzatia ca suntem doar la un inceput. am facut un salt in gol. e din nou vremea editorialelor “luminatoare”, in timp ce ziarele gem de lipsa de informatie.

“ana are mere” trage sa moara. in locul ei, putem citi despre filosofia lui a avea, cat de mari sunt tatele lui ana si, nu in ultimul rand, cat costa merele.

e putin? e bine? merita pretul unui salariu? ne asumam inca 20 de ani? in orice lant trofic, disparitia verigii de la baza, cea aparent banala si neimportanta, inseamna disparitia ecosistemelor.

numai el

el doarme linistit si nu stie ca eu scriu. el crede in fizica nucleara si in matematica pura, ceea ce e de neinteles pentru mine, care am “ramas pe vara” intr-a unshpea la mate. dar aici nu e despre mine.

e ciudat cumva. iubesti atatia oameni intr-o viata. cei pe care ii iubesti fara scapare continua sa traisca in tine, oricum te desparti de ei, orice ai face, oricum te-ai eschiva. ei traiesc separat de ei, separat de tine, separat de orice. insa el, el e barbatul care doarme si eu scriu cu drag.

el e primul barbat care s-a oprit si a vrut sa ma invete despre oameni de tot felul. el mi-a spus maestrul si margarita, el, dragul meu el, a trait moscova.

el, iubitul meu el, (o sa ma urasca pentru asta. el e un rezervat. nu-i place sa spun despre el), a rezistat intr-o moscova fara paine si fara apa. “am avut odata, o saptamana la rand, o bucata de paine. si un litru de lapte”, mi-a povestit odata. la sfarsit, a schimbat o cartela pe o bucata de salam. in romania, acasa, deja erau de toate. el a stiut ca trebuie sa termine lucrul odata inceput. el, iubitul meu, nu se plange niciodata. el imi iarta orice bazaconie. and you know me, i’m crappy most of the times.

el nu a fost niciodata un sfant. cine numara? pentru el vreau sa invat sa pictez cuvintele, pe care, altfel, le-am uzat. vreau sa pictez prima data “tu”.

a muncit in constructii in rusia. a luat bataie. uneori crunt. ca a pupat ceva fata, ca i-a suparat pe altii. de-aia il iubesc cat stiu eu. ca n-a vrut sa fie altcineva niciodata. imi povesteste lucrurile astea razand: le-a trait. el, iubitul meu, a fost printre primii ziaristi romani pe frontul din afganistan. are doua albume de poze: e barbos peste poate, are brate groase, zambetul ca o taietura de bisturiu. are o fotografie cu cinci baietei, pana-n 10 ani, cum stau ei de la cel mai mare la cel mai mic, si fiecare are in loc de un picior proteza. mi-a povestit cum i-a fost frica in afganistan rau de tot. dupa aia a fost in colturile lumii. una din dorintele mele e sa-l duc odata in delta, sa poata pescui acolo o luna.

el doarme cu mana rezemata de cap si eu caut cuvinte care sa nu semene a dragoste, ci a adevar.

el m-a invatat multe lucruri despre oameni. el m-a invatat sa cant “ana, zorile sa varsa”, sa stiu ca este o diferenta intre gulyas si tocana, sa vad ca judecata mea e stramba, sa cunosc oameni pe care, altfel, nu as fi putut. niciodata nu m-a corectat. doar a asteptat dupa mine. eu stiu ca el prinde stiuci, face focul la munte, canta in rusa si ma iubeste.

el e un fel de copil. rar ii desfac povestile cu russja cea rece si viata lui de candva. el imi face surprize minunate. pe care eu insami n-as sti sa le fac (mie imi place tim burton. pe el il adoarme. musicals, really mi-a adus sweeny todd intr-o seara, mi-a pus vinul in pahar si tigarile langa si mi-a spus sa ma bucur. oh, and I did… ).

eu stiu ca il obosesc cu fitzele mele, dar el nu spune asta niciodata. el vine acasa seara obosit si scarbit si eu ii povestesc ce-cred-eu-despre-viata-si-lume. si el asculta. eu il iubesc pentru ca ii pasa.

pe el il enerveaza cand eu rad la evenimente oficiale. dar eu stiu ca el crede in rasul meu ca-ntr-o teorie de matematica pura. el se amuza cum am eu doua-maini-stangi, cum fac gafe monumentale. el nu crede in reprosuri.

eu il invidiez. profesional, e mai bun ca mine. damn it, rar pot sa zic asta. treaba lor de “moguli” si “mogulasi”, noi doi stim cine suntem si ce putem. el are o palarie mai mare

el a trait alte vieti inaintea mea, dar niciodata nu le-a socotit. eu, in mega-narcisismul meu, ii povestesc “ce cred eu”. el ma lasa…

el a fost eu cand eu nu puteam fi. el stia sa umble cu fetita noastra dupa doua zile. el a inteles toate tristetile mele de atunci. el a avut incredere in mine in fiecare secunda atunci, si asta e foarte mult. el nu e barbatul cuvintelor, numai eu ma inec in ele.

el nu ma pune sa calc si sa spal sosete, si cu asta stiu ca intelege exact cine sunt.

il urasc uneori. uneori nu ma crede, uneori parca uita ca eu , ca-n nichita stanescu, eu numai pentru el traiesc. si pentru momorutz, careia tot el ii ghiceste cele mai noi nume. el mi-a aratat ca stim minuni. el are rabdare cu mine, si asta, din nou, e foarte mult.

el stie ca eu is ciudata, dar nu ma judeca. el canta noaptea, la munte, langa foc. el asteapta pana ramanem numai noi, si apoi spune lucruri frumoase. el sforaie noaptea, e taios la vorba, e neiertator. cu el.

el, dragul meu, vrea sa fie tatal cel mai bun. asta il apasa in crestetul capului. fetita noastra numai pe el il asteapta

el nu este de vorbit. e singurul om despre care nu se comenteaza.

PS. and a song to go with all this.

sa ne salvam. macar pentru 20 de minute

ideea acestei ziceri este foarte simpla. sa ne cufundam in cinci povesti minunate, fiecare cu muzica lor, cu aroma lor, sa inchidem ochii si sa ne imaginam ca: dansam ca-n liceu pe-un prodigy bun, ne tremura inima la primul “bluz”, suntem in prima vacanta pe banii castigati din primul job, traim intr-o tara cu oameni normali, presa de calitate, politicieni care ar putea, la o adica, sa concureze cu un lider ca eisenhower si ce vise ascunse mai aveti voi.

povestea numarul unu. conteaza inima si cantecul ei. va rog s-o dansati in gand asa cum merita, cu frenezie, cu inima pe buze, cu dragoste pentru soare, apa si porci care rontaie caroserii de trabant.

povestea a doua. pe pilat din pont il durea ingrozitor capul. un nebun cu voce metalica si sfredelitoare l-a vindecat, iar el, pilat din pont, marele procurator, l-a trimis la moarte. cumva, sa-l vindece inca o data. un poet fals devine un poet adevarat, diavolul Woland cu un ochi verde si unul negru o incoroneaza pe margarita regina balului subpamantului. sa inchidem ochii si sa ne gandim, pe muzica asta cruda, cum pilat din pont si-a regasit somnul dupa doua mii de ani, iertat de nebunul cu voce metalica.

povestea a treia. nu are nevoie de niciun comentariu. come on with the raaain…

povestea a patra. o voce inconfundabila, un carnaval, un tango. first, there is desire… cu cine l-ati dansa?

povestea a cincea. despre infruntari. trei dintre preferatii mei: tonul lui depp, accentul lui rickmann, regia lui tim burton. pam-pam-pambambambam…

si un bonus neasteptat pentru cine a venit cu mine in gand pana la sfarsit. cuvinte romanesti frumoase.

unde rusinea si ridicolul nu exista. Mary&Max

“Do you have a favourite-sounding word? My top 5 are ointment, bumblebee, Vladivostok, banana and testicle.”

Max Jerry Horrowitz

trebuie sa fii un scriitor tare curajos sa-ti imaginezi ca poti crea un dialog din scrisori, intre o fetita de 8 ani din australia si un obez de 44 cu sindrom asperger din new york, si dialogul sa si tina. ba chiar sa fie socant.

asadar. adam elliot, tatal lui harvie krumpet, animatia care a luat in 2004 oscar-ul pentru short animation, revine cu primul sau lung metraj. scris si regizat de el. celor carora le-a placut krumpet, regasesc in lung-metrajul Mary and Max toti puii obsesiilor lui elliot: naratorul liniar, aproape cenusiu, accesul instantaneu la memoria infantila a personajelor, dar, poate cel mai mult, alienarea lor naiva si nevoita.

si aici ajungem la ceea ce va propun. filmul este trist, cumva, cenusiu, (cu un “le balon rouge” tribute, in sensul in care doar rosul e “colorat”), marcat de dramele mici (pentru ceilalti) dar naucitoare pentru ei, cei care le simt.

doua intrebari:

care sunt ingredientele care fac o prietenie indestructibila?

impartasim aceleasi idealusi, suferinte, moduri de viata, etc? ce este mai important intr-o prietenie, sa-l vezi pe celalat in fiecare zi sau sa stii in fiecare zi care e cel mai ascuns vis al celuilalt? mi s-a parut extraordinar
cum cei doi, “aspie” max si mary, impart unul cu celalat un teritoriu de nemarcat: lumea sincera (mare atentie la cuvantul asta) in care traieste, de fapt, fiecare. atunci cand poti sa faci schimb intre un top 5 al cuvintelor preferate dupa cum suna si un ciucure rosu pentru caciula, viata poate sa ia un cu totul alt sens.

de fapt, prietenie este atunci cand doi oameni isi pot spune orice si nimic sa nu sune ridicol in spatiul dintre ei.

si doi.

cum e mai bine: sa “joci” in lumea celorlalti, chiar daca nu simti nicio secunda ca apartii, sau sa te tii cu dintii de lumea ta, fiind singura care face sens, dar acceptand ca esti alteritate?

de fapt, filmul in sine este suma unor singuratati rusinate de ele insele. acolo unde dispare rusinea, incepe prietenia. unde se termina falangele “lumii-ca-razboi” incep adierile line ale eroismului personal. anonim, tacut, isteric (in tragi-comedia lui), dar urmarit cu o tenacitate sanatoasa (asta e singurul cuvant), eroismul personal inseamna puterea de a nu te minti nicio secunda.

nici macar atunci cand vezi prieteni imaginari, nici cand esti obez, nici cand primul iubit din adolescenta descopera ca ai rahat pe pantofi, nicicand.

exista un singur moment in tot filmul in care prietenia dintre mary si max sta pe o muchie de cutit. si atunci sa vezi cum oamenii astia simpli stiu sa-si declare razboaie si iubiri. dar pentru asta, trebuie sa-l vedeti

tata si mama

tata are o valva mecanica in inima. suna ca un ceas. tic-tac-tic-tac. mama il iubeste si acum pe tata intr-un fel sfant.

tata a luat dintr-un spital din romania o candidoza, si apoi, la 4 ani dupa, o hepatita. asta peste valva mecanica, asa, un fel de bonus. tata ia un pumn de medicamente pe zi de cand il stiu. si acum, daca ma trezesti noaptea, mi-as dori ca tata sa primeasca o inima si un ficat, noi. sa mai poata juca tenis sau fotbal macar o data.

stiu glume cu tata. il vad pe tata de fiecare data cand merg acasa: pot sa-i numar exact ridurile in plus. tata e un fel de luptatorul suprem. tata putea muri oricand, de vreo 20 de ani incoace, dar n-a facut-o pentru ca ne iubeste.
pentru ca inca poate sfida ideea.

mama era o fatuca de la tara care l-a dus pe tata, suferind de inima, la institutul fundeni din bucuresti. sa-l vindece. mama a fost, la un moment dat, singurul om de pe pamantul asta care a crezut in tata.

mama se racorea de spital in piata universitatii, candva demult. mergea si canta. si in gand, stiu eu, se ruga pentru noi toti.

tata are cel mai haios morbid simt al umorului. zic eu (el incerca sa doarma): te acopar cu ceva? zice el: cu pamant, tata, cu pamant. eu sunt fata lui. sunt tare mandra de asta. sunt fiica tatalui meu.

tata a suportat operatii pe cord deschis cu sanse minime de supravietuire. (aici mama a jucat un rol vital). tata e foarte bun la tenis si juca fotbal cand era tanar si sanatos. tata nu merita boala pe care o are. tata mi-a dat, mostenire, privirea si instinctul de om. tata e primul barbat in sensul ala primitiv-superb pe care il cunosc.

cand mama a fost operata de ceva ce semana a cancer ovarian, tata i-as scris sms: liutza, mai bine ma operau pe mine. intelegeti? tata, operat pe cord deschis (asta inseamna, cand te trezesti, daca te trezesti, sonde peste tot, vata cu spirt in nas sa expectorezi, perfuzii, ace lungi) prefera sa-l doara pe el. eu doar am nascut si, in spital, m-am simtit ne-om. tata era gata sa ia durerea mamii asupra lui. ce frumos.

mama e o femeie cu atata energie incat mi-e rusine sa ma compar cu ea. mama stie ce ceai iti vindeca ficatul. mama l-a intrebat pe un fost sef al meu daca vin la timp la serviciu. mamei i se cuvine tot. eu gresesc cand o opresc.

tata m-a invatat sa desenez la biologie. si am fost una din putinele fete pe care couti (licj, bio) le-a apreciat. tata m-a invatat cumpatarea. tata mi-a aratat ca un tata gandeste in termeni duri. tata e singurul om al carui “nu” ma sperie.

uneori sunt asa de trista incat numai tata ma poate vindeca. tata ne iubeste, pe mine si pe fratele meu, asa de mult, incat ne pune pe noi inaintea fericirii lui.

mama canta muzica populara intr-un cor si lucreaza de mana ei. mama are curajul sa se re-gaseasca la 40 de ani. eu inca nu am curajul asta.

tata nu s-a plans niciodata de lucruri mari. tata e fericit ca traieste si ne poate iubi pe noi, copiii lui. tata e un gurmand desavarsit. tata poate si are voie sa manance doar salate de legume si paste seci. de zeci de ani.

tata o asteapta pe mama cu mancare calda. mama ii povesteste tatei de toate. ei uita uneori ca se iubesc. dar niciodata nu renunta unul la celalalt. asta e o lectie.

mama s-a zbatut sa ne creasca. sa avem bani la liceu, la facultate. mama e un fel de super-femeia. mama s-a apucat acuma, la 40si de ani, sa faca facultate. mama ma intreaba cum sa caute pe google chestii. mama ne iubeste neconditionat, neinteles, nevazut. mama, la fel ca tata, imbatraneste. mi-as dori sa pot opri asta. sa le dau tineretea lor pe care o meritau cand erau boboci si se iubeau cu fiori.

mama isi ia meseria de educatoare in serios in felul ala creativ. mama, daca ar fi dupa ea, ne-ar pune pe toti sa bem ceaiuri de plante. o iubesc si pentru asta.

mama si tata sunt un cuplu ciudat si asa-zis batran. merg de mana pe strada. inca se pupa, dupa douazecisisaptedeanidecasnicie.

mama il enerveaza pe tata ca e imprastiata. tata o irita pe mama ca el nu intelege cum ea se zbate sa fie tot ce trebuie.mamasitata se tin de mana cand ies in oras. mamasitata isi fac cadouri de valentine’s.

e ciudat cumva. copiii trebuie sa priceapa ca parintii traiesc, de la un punct, prin ei. fara egoisme. li se cuvine.

mama si tatal meu sunt pilonii. eu si frate-meu, desteptu-familiei, doctorandul-fotbalist, cercetatorul, noi mergem acasa ca la un refugiu. stim. mama si tata ne iubesc orice-ar-fi. mama si tata ne iarta daca recunoastem ca am gresit. tata ne-a pus in mana, la 6 ani, old surehand, si de-acolo am invatat prietenia. mama ne-a spus ca “acasa” e unde mama si tata te iubesc.

mamasitata ne-au crescut sa fim oameni.

pariul ne-dezbaterii de ieri

am asistat ieri la cel mai amuzant epilog al unui post-comunism cu eliberare ratata. am lacrimat la deznodamantul unui “amour” ilegal si obscen dintre asa-numitii politicieni si specia mutanta a “jurnalistilor cunoscuti”. decantata de dramatism, ne-dezbaterea de ieri ne arata ca:

1.media.

1.1. ne confruntam, in aceasta profesie, cu un vid de autoritate morala/profesionalism/credibilitate. nu mai exista teren neutru. dezbaterea in sine e precedata de nesfarsite negocieri. a negocia moderatorul unei astfel de intalniri inseamna a cauta un teren neutru. ati vazut rezultatele.

1.1.2. cati dintre indivizii care pledeaza papagalic la tv cauza unuia sau a altuia se pot numi jurnalisti. cata vreme vor mai avea tupeul sa spuna ca vorbesc “in numele presei”?

1.2.cand o televiziune organizeaza o dezbatere, chiar o organizeaza. are initiativa. acest cuvant care lipseste in momentul de fata. presa, fie ea privata (antenele, Rtv), fie “televiziunea romana libera”, a parut ieri un apendice ale unor personaje politice. aici am ajuns.

1.3. scopul acestor dezbateri este publicul. cine a fost “publicul” ieri? mai este publicul un criteriu? cand incasezi bani grei pentru a fi partizanul lui X, mai intelegi cine este publicul? mai conteaza?

2. politicienii

2.1. nu e jenant, pana la urma, ca 7 sau 5 sau 3 presupusi barbati sa nu accepte sa se vada fata in fata de frica sa nu cumva sa “dea prost”? fitze de bulimici.

2.2. cum poti sa pretinzi ca: vrei o singura romanie, o reforma a statului, bun simt, iarba verde, stoparea poluarii, etc, cand nu te respecti pe sine. cum adica in prima tura de dezbatere intra “piticii” si abia apoi vine trosneala? toti sau niciunul, mai ales daca printre organizatori e onorabila televiziune romana. libera.

2.3. au negociat la sange manati de o singura idee. “sa-l fac pe ala”. “sa vada mama si colegii mei de partid ce tare is”. alegatorul, care era miza, de fapt, nici n-a existat in ecuatiile lor. cum poti sa pretinzi ca vrei sa fii presedintele cand alegatorii sunt, de fapt, niste insi pe care vrei sa-i fraieresti din organizare.

2.4. cine era scopul dezbaterii? pentru cine s-a facut/nu s-a facut ea?

concluzii.

publicul, votantii, “cetateanul de rand” (ma irita formularea asta pana la isterie. exista si cetateni de rang? de unde pana unde?) se prind, incet, e drept, dar se prind cand si cum si mai ales ca sunt mintiti. “formatorii de opinie” care canta la masa canditatului pe bani au toate sansele sa concureze cu “ciudati” care scriu bloguri si insista in a fi echidistanti.

in cinci ani, la alegerile urmatoare, s-ar putea sa asistam la dezechilibrul presei oficiale in avantajul observatorului rece, care traieste din ce poate si scrie ce crede. in zece, castiga cel care a pariat pe termen lung. ghiciti voi.

in cinci ani, la alegerile urmatoare, s-ar putea sa fie mai importanti politicienii care au inteles ceva ieri. ca oricine ai fi, oricati bani platesti pentru propria imagine, publicul vede greselile. le semnaleaza baietii cu blog de mai sus. ca poti sa platesti publicitate si jurnalisti cati vrei, diferenta e in buna credinta. credibilitate. scriam mai sus.

publicul nu e tampit. aviz amatorilor.

mihnea talibanul, the movie. (II)

sper ca nu ne scapa niciunuia sensul profund al zilei de ieri.

undeva, ascunsa in istoria recenta a acestei tari, s-a intamplat o adiere. fina. atat de fina incat, ieri dimineata n-ar fi banuit nimeni.

am temperatura exacta: 7,5 grade Celsius. avioanele au aterizat la timp. un balon portocaliu s-a spart la miting-ul lui basescu. la 457 de kilometri departare, un om a spus da. serviciile secrete au inrosit toata dimineata telefoanele. intr-un final, ca intr-un joc de domino urias, care, fizic, de la un punct devine incontrolabil, s-a produs eroarea.

la ora 15.59 fix, pe 7.5 grade Celsius, intr-un hotel de provincie, mihnea s-a intalnit cu toate alegerile lui de pana atunci. (i-a trecut prin cap macar o data cum visa sa primeasca de ziua lui o masina miniatura de curse).

mihnea a moderat ieri dezbaterea (prima dezbatere adevarata de la “credeti in Dumnezeu?” incoace. Constantinescu si Iliescu, da.). mihnea somerul de cursa lunga, mihnea, “talibanul”, mihnea, neintelegatorul.

poate n-ati inteles. mihnea e genul de om care se tine cu dintii de ce crede el. de-aia e somer de vreo doi ani. ca n-a vrut sa dea cu subsemnatul pe vreo lista de “adepti”. n-a vrut sa fie omul nimanui. a refuzat, uneori aproape stupid, orice jumatate de sansa.

acelasi mihnea a fost modelul nostru, al catorva, care am invatat de la el bucuria de a face meserie. ne-a fost rusine de el, l-am urat in gand cand cerea de la noi chestii “peste poate”. am fost mandri in fiecare secunda in care mihnea ne-a fost sef. mai ales pentru ca el stia sa rasfranga asta asupra noastra. si suntem cativa

si mihnea a tinut-o pe-a lui. ani la rand.

ieri, adierea aceea fina a ajuns la sfarsitul unui drum lung, ca un final de domino urias. mihnea talibanul s-a trezit impins sa culeaga rodul incapatanarii lui. ne-a aratat ca merita tot drumul. a sfarsit ziua cu stralucirea aia in ochi. a trait falia lui de matrice. a fost, o secunda, la intretaierea unor tuse groase care, pornind de la adiere, aveau, tehnic, sansele cele mai mici sa se intalneasca. si pot sa spun ca, daca mihnea nu era el insusi, nici nu s-ar fi intalnit.

nu sunt naiva.

mihnea a fost ieri victoria oricarui jurnalist de bun simt.

boghi. (I)

scriem si dezbatem zile in sir ce gandim noi.
ce vrem.
ce gasim unic si interesant.
atat de mult “noi” si asa de putin ei. oamenii care ne invata sa fim. oamenii care, la o adica, sunt plasa noastra de salvare.

(I) boghi
boghi m-a sunat aseara la o ora interzisa sa-mi zica “te-am sunat doar sa-ti zic ca ma gandesc cu drag la tine”. si n-am putut sa nu ma gandesc: cine naiba mai face asta? cine stie ca poate sa sune la orice ora si sa spuna ce trebuie spus?

cred ca de-aia mi-e draga boghi. e colega mea de facultate cea mai veche. inca am in memorie gustul cafelei de la pescarul, care ne-a facut sa decidem ca john malkovich e un “must”. dar asta vine dintr-o istorie asa de indepartata…

ca o explicatie, boghi e omul de la care am invatat simtul umorului. e un fel de barometru al meu pentru normalitate si sanatate la mansarda. cand boghi o sa se opreasca din ras, abia atunci va fi nasol de tot.

boghi e prietena cu care pot sa stau langa o sticla de vin rosu si sa-mi fie bine stiind ca nu e musai sa zic nimic. boghi avea in camera ei un covor albastru pe care mancam compot de pere, fumam in draci si ne exorcizam de noi. in the funny kind of way.

boghi e, paradoxal, cel mai serios si cel mai amuzant om pe care il stiu. face sens.

boghi e curajoasa. prinsa intre un volum de filosofie si un concert al lui robbie williams, a decis sa inchida cartea.

boghi a avut curajul sa plece si a doua oara la bucuresti si s-o ia de la capat. si i-a reusit. o treaba e sigura. cand ea n-o sa mai aiba chef sa faca chestii noi, abia atuci va fi nasol de tot.

boghi e maraita dimineata (am locuit amandoua aproape un an ), se mocaie la baie, bea cafea din instinct, uraste sa spele vasele, se da cu parfumuri dulci-vesele, crede ca yoga e o tehnica buna de marketing, cumpara multi cercei, nu-i pasa ce e in frigider si uraste sa fie frig in baie.

boghi citea cartzi destepte cand eu eram inca la marques. boghi mi-a luat de o aniversare un volum din platon care sta si acum in biblioteca ei. si cumva, e ca si cum l-as putea citi oricand.

boghi e singurul martor al primei mele vraji de succes. (ea: miroase a iarna. eu: o sa ninga. si a nins in urmatoarele 30 de secunde. ea: hhhha!)

boghi vorbeste rar (aproape niciodata) despre Dumnezeu, dar e unul din cei mai umani oameni pe care ii cunosc.

boghi e primul om pe care l-am cunoscut care era convinsa, la fel ca mine, ca niciun lucru nu e capat de lume. si putea sa zica asta senin. fara bu-hu-hu-uri pretins-geniale.

boghi e genul ala de prieten care stie cand e de trecut peste “normele sociale” si “what’s fashionable” si chiar trece peste ele. e prietenul ala pe care ma bazez cand e de zis ceva serios ca o operatie pe cord deschis. niciodata n-o sa puna in balanta gresit. intotdeauna o sa-mi zica ce e mai greu de zis decat ce e mai frumos.

asta fac prietenii.

(boghi o sa fie prima care o sa-mi spuna ca am scris cam patetic despre ea )

administratie.

astazi am aflat ca o cerere pe care am depus-o la inceputul unei luni la o institutie publica a ajuns unde trebuia la sfarsitul acelei luni. ce distanta a parcurs cererea mea intr-o luna? fix un etaj. de la parter la I. o luna. un etaj.

***langa mine, la ghiseul itm, vine un tanar. se opreste la ghiseu (ati observat cum trebuie sa te apleci ca sa ajungi la “vorbitor” la majoritatea ghiseelor din institutiile publice?) si ii spune baiatului din spatele gaurii de sticla ca are nevoie sa stie daca are cartea de munca inregistrata. ala se uita absent si ii spune inapoi ca nu crede ca are el astfel de informatii. si aici urmeaza dialogul esential:
tanarul: pai de la biroul de informatii mi-au zis sa vin la dumneavoastra!
functionarul (se panicheaza cateva secunde, apoi isi aminteste fericit): noi nu avem birou de informatii!

***primesc acasa o hartie care imi spune ca am incasat sume necuvenite de la statul roman. o somatie de plata pe care daca nu o “onorez” in 15 zile, mi se promite o executare silita. pe langa faptul ca ma simt ca un infractor, ca scrie acolo “a incasat foloase necuvenite”.
ma duc la institutia publica sa vad. ajung la o functie de conducere, ii explic ca eu nu am gresit cu nimic, ea ma intelege, da din cap, e grabita, ma paseaza la “fetele de la juridic”. fetele descopera ca am dreptate, am primit niste bani din greseala lor, acum ii vor inapoi. eu am cerut sa nu mai primesc banii aia la inceputul unei luni, ei au luat act de cererea mea depusa in institutia lor o luna mai tarziu.
si-mi zice o “fata de la juridic”: e greseala colegului nostru, pentru el acum suferim noi consecintele!
ii zic: nu doamna, le suport eu.
daca ar fi sa ne luam dupa lege, institutia lor a incalcat-o. daca ar fi sa.

***stau la un ghiseu gasit dupa 10 minute de cautari. din birou in birou: noi nu avem registratura, mergeti la… la… nu au nici ei registratura. si ajung fix la ghiseul la care am depus prima cerere. aia care a facut 150 de metri intr-o luna. de la parter la etajul I.

***in timp ce stau acolo, aud de vizavi, unde se aduna ca norii de ploaie grea someri: doamna, sunt LO-GO-PED, cum naiba sa ma treceti cu studii economice?!

***la unele ghisee sunt cozi de cate 50-60 de oameni. e sinistru sa mergi la institutiile astea care se ocupa de servicii sociale, lumea e posomorata, si, in general, sictirita. pentru ca chiar nu exista un ghiseu de informatii (badea nu face diferenta intre itm, ajofm, ajps, etc), lumea se pune la o coada, iar cand ajunge la ghiseu, unul din 15, afla ca trebuia sa se puna vizavi. encore un fois.
vin mame cu copii mici, mici. plang, tipa. ca sunt mici si n-ar trebui sa fie acolo, ar trebui sa fie acasa langa mamele lor, carora statul le creeaza toate conditiile ca sa se bucure de copii. si nu le aduce de 10 de ori pentru 10 de acte. dar ele vin, ca e interesul lor, nu?

***ii explic functiei publice de conducere ca nu mi se pare normal sa ma trateze ca pe un infractor, devreme ce nu am gresit cu nimic si ca ma astept la scuze. scrise. ea rade, se uita la mine ca la un alian, si zice: vaaai, dar nu va simtiti, asa e cu hartiile astea.
si nu se pot schimba?

***incerc sa-mi imaginez cum ar fi daca, in timp ce scriu o noua cerere, generata de greseala lor, m-ar invita sa iau loc in birou.

***axioma: intr-o institutie publica, legea e doar un principiu interpretabil. corolar: daca legea poate fi interpretata in defavoarea ta, ea va fi. corolar 2. daca legea poate fi interpretata cat mai complicat, astfel incat inclusiv institutia publica sa munceasca mai mult decat ar trebui, ea va fi.

***am depus noua cerere, in care cer sa-mi esaloneze plata “foloaselor necuvenite”, pentru ca un fapt e un fapt: am luat niste bani care nu erau ai mei. i-am luat in aprilie, ei au descoperit la mijlocul lui august, si mi-au comunicat la inceputul lui noiembrie. asa se misca institutia.
ies, ploua marunt, imi parind o tigara si calculez. doua ore. in care am reusit sa depun o cerere care sa rezolve cererea aia dinainte. la acelasi ghiseu. fumez cu sete, la dreacu.
ma gandesc, totusi, ca e bine ca etajul intai nu e la etajul sapte.

who gets cool when things are hot? Yogi bear, Yogi bear!

mi-e o pofta nebuna sa am 10-11 ani, sa fie sambata dimineata si impreuna cu my little bro sa ne rugam de tata a mia oara sa schimbe pozitia parabolei astfel incat sa prindem cartoon network. tata ar urma sa faca fite, in prima faza, apoi sa ne puna sa-i promitem ca: o sa fim cuminti, o sa ne aranjam hainele in dulap, o sa ne facem temele si o sa invatam la matematica, in fine, ca o sa devenim niste oameni.

apoi tata s-ar duce afara, in spatele casei, unde a taiat parul cel vechi si bun (pe care, in treacat, mai coboram din casa, cand jucam ascunsa-in-toata-casa, si apoi veneam in jurul casei si urcam de pe scari pe geamul de la bucatarie) si s-ar apuca de miscat farfuria parabolicei.

televizorul ar face intai un milion de purici. apoi ar prinde vag ceva programe cu sport in limbi neintelese de noi. incet si cu purici, ar aparea sigla minunata, magica, in patratele alb-negru, de la cartoon network. io cu frate-meo am zbiera cat ne tine gura “ai gasit! inca putin! IN CEALALTA DIRECTIE! inca! STOP! STOP!”.

pe tv-ul nostru, in momentul asta, s-ar vedea cel mai probabil, nu fara o doza mica de puricei, si sambata dimineata fiind, power zone. ce mai vremuri. ar fi asa intai:

Centurions (la noi in cap ar suna deja: power eeeX-treeeme)

apoi Tundarr, tha barbarian

cu putin noroc, ar urma unele din favoritele mele, the magnificent Swat Kats

apoi vechiul Jhonny Quest. vechiul.

Space Ghost

si ar mai fi multe altele de care, azi, nu cred ca-si mai aminteste multa lume. The Herculoids, Fantastic Four cel vechi, Birdman, Captain Caveman, Wacky Races, the Perils of Penelope Pitstop (villain voice: i’ll get you, Penelope Pitstop!)…

cine mai zice azi, in desene animate, cum zicea simpaticul Jabberjaw: “nia, nia, there’s no respect!”

sau cine mai incearca sa fuga din jellystone park cu atata naivitate, ca Yogi&Booboo

(e ceva in toate desenele astea, ceva ce lipseste cu desavarsire in desenele animate de azi. si ma incapatanez sa cred ca nu copilaria mea lipseste. ci ceva mai profund, un fel de touch of eroism. ba parca umpic de inocenta, un fel de quest for right things. pe langa faptul ca personajele sunt simple si simpatice. simpatice. nu-s rautacioase, nu-s isterice. pana si villain-ii is haiosi.
cand vad desene japoneze la tv, parca ma doare sufletul. parca i-am trimis sa moara pe toti domnii astia ai desenelor animate enumerati mai sus, si in locul lor am adus sabloane. ia incercati sa schimbati coafura fetelor din ceva desen japonez, ca toate arata la fel. da daca schimbi costumul lui Spaceghost cu ala al lui Tundarr nu rezulta la fel. erau unici )

acum, eu cu frate-meu am fi lafaiti pe pat, draga de mama ne-ar aduce papa la pat sa ne tihneasca. apoi ne-am lungi cu desenele pana la 9 seara, cand s-ar inchide sigla de la cartoon network, nu inainte de un binemeritat top cat, the indisputable lider of the gang. ca la “scubidu” nu ne uitam ca nu ne placea.

si dupa ce s-ar inchide (in timpul asta, mama cu tata ar astepta cuminti sa se uite la ce vor ei), noi l-am ruga pe tata sa mai lase o zi parabolica orientata asa. sa ne mai uitam si maine. si dragul de tata ne-ar pune sa ne reinnoim promisiunile de strengari. si am jura cu mana pe inima ca nu o sa mai sarim garduri vreodata, ca nu mai bagam degetul in aluat si nu mai uitam sa incuiem poarta. iar tati ar lasa antena asa, orientata in felul ala magnific de care mi-e dor si care ne-ar atrage, ca un dreamcatcher, peste noapte, vise colorate in care am salva univerul de rau, am inchide villain-ii, si eu, cel putin, as trage cateva ture cu super chestia aia in care zburau swat kats.

they don’t make them like they used to. do they…