carpaceala. obsedantul brand de cluj (II)

am mancarimi. am stat doua ore la o dezbatere organizata de primaria clujeana despre zilele, sigla si brandul de cluj. cu mentiunea ca niciuna dintre notiuni nu este egala cu alta, ca am avut impresia ca foarte putini invitati erau constienti de aceasta realitate obiectiva.

ca sa n-o mai lungim. am trecut prin doua ore chinuitoare de reflectii despre cluj, carora nu le contest valoarea emotionala, culminand cu un domn profesor care a recitat “e toamna nebun de frumoasa la cluj”, si cu diversele incercari de a lega brandul clujului de o gramada de evenimente cu care nu are, tehnic, nici o legatura, cum ar fi zilele europei, culorile de toamna, magnetism sau efervescenta.

doua ore in care am constatat, cu oboseala si tristete, ca in loc sa vorbeasca aia care se pricep, se pune din nou in scena povestea cu reparatul daciei cu sarma. carpaceala. uriasa. similara carpacelii cu brandul de acu vreo trei ani, in care, dupa enorme intalniri publice, s-a pus cap la cap o fraza despre cam ce a crezut toata lumea ca e clujul. pentru ca nu?, brandul suntem noi

am auzit iar pledoaria cu orasul universitar si traditia noastra universitara, si niciunuia dintre profesorii aia nu i-a tremurat un muschi cand a amintit cineva ca universitatile clujene cu mega-traditia si multiculturalismul lor nu au ajuns nici macar in top 500 mondial. s-a emotionat lumea la “clujul nu exista fara studenti”, insa, in momentul in care unul a incercat sa deschida gura, a fost tratat ca la extemporal, amintindu-i-se ca la masa dezbaterilor “suntem toti profesori universitari”.

poate n-ar strica sa arunce profesorii universitari un ochi aici, si dupa aia sa se uite in oglinda si sa caute exact cantitatea de nobilism clujean de care tot vorbesc cu lacrimi in ochi.

printre zeci de pareri si crezuri despre cluj, am remarcat opiniile coerente a doi oameni, care venisera stiind ce e ala brand, si anume nu o poza: iosif pop si bogdan branzas. primul a incercat timid sa duca discutia in zona fortei de munca si a serviciilor, a oportunitatilor de investitii. al doilea, “bland dar cu fermitate”, a pus pe masa facts: brandul, inainte de toate, e un instrument de marketing destinat sa aduca bani, si care are in spate o strategie absolut fara suflet, profi, destinata aceluiasi scop: sa “vanda” clujul Lumii. cu L mare. nu clujenilor. nu studentilor. nu europei. nu. nu.

amandoi au incercat sa duca discutia in zona business, pentru ca, intr-un final, it’s all about the money. branzas, care a mai si facut si el niste brandinguri la viata lui, (insa, e drept, nu e profesor universitar) a subliniat putin si ca faza cu universitatile ar putea deveni reala cu investitii majore si reformarea sistemului universitar din cluj. insa nu in faza actuala

a fost un fel de dialog al surzilor. nu poti sa convingi cu argumente ce tin de profesionalism niste oameni care cred ca se pricep la orice. si asta, din pacate, o vad din ce in ce mai des, in multe domenii.

si cel mai trist a fost ca in momentul in care au vorbit doi oameni (pe care, daca nu ii califica specializarea in ochii audientei, macar biznisurile de succes pe care le-au lansat ar trebui sa-i califice), lumea s-a uitat le ei ca la niste “critici” sau “negativisti”. daca nu ma insel, apostu le-a si facut cate-o mica descriere gen “critic, dur”, etc. cand ei erau pur si simplu la subiect.

vai de noi si de senzatia noastra. si de aprecierea pentru profesionalism. si de deschiderea pe care o avem fata de el. daca si de data asta trebuie sa vorbim cu o masa la care media de varsta era peste 40 despre efervescenta si magnetismul din cluj, oare ce iese? daca din toate ideile de branding, cineva s-a gandit sa devanseze tiff-ul, care, vorba aia… ca sa ajunga odata cu zilele clujului…

e laudabila intentia lui apostu daca chiar vrea un branding de oras, dar in cazul asta si-a gresit invitatii. daca vrea sa taie panglici de ziua lui blaga la cluj sau toamna cand sunt frunzele ruginii si fantanile lumineaza in 2000 si ceva de nuante, a fost perfect. pe un termen foarte, foarte scurt.

UPDATE 1. “Nu mi-a placut faptul ca s-a adus in discutie notiunea de buget. Vreau sa dovedesc ca acest oras are o multime de oameni entuziasti, cu idei bune, care isi vor oferi ajutorul, fara sa aiba neaparat pretentii materiale” preluare din Foaia Transilvana, Sorin Apostu, dupa dezbatere

sa zic? no comment? nu cred ca branzas a venit sa ceara bani. cred ca, dintre toti aia care sunt entuziasti, el mai are o (posibila) calitate: a facut cel putin un branding. cum ar veni, poate stie cum se face. poate chiar e nevoie de bani. si cred ca e uratzel sa il acuzi voalat ca vrea bani.

nu sunt daniela crudu, for the last time

mai nou, nu este dimineata fara vreo 3-4 add request-uri pe messenger, “ce faci, papusa? buna dimineata, va deranjez?, esti daniela crudu, nu?”, etc, etc. and for the last time: NU! nu sunt daniela crudu nici dimineata, nici dupa-masa, nici seara, niciodata, si m-am saturat sa dau deny si ignore si sa explic, in cazuri speciale care nu se lasa, ca NU sunt cine NU sunt. ba se mai trezesc unii si ca “ce-i cu figurile astea pe tine, fa?!”.

for the love of god. sunt o mamica die plict, preocupata de chestii existentiale, nu am chef sa cunosc “prieteni noi”, nu ma intereseaza cine ce sutien isi ia dimineata, in general, am o apetenta ciudata pentru un alt gen de subiecte, si, mostly, nu sunt daniela crudu.

si, mai mult ca sigur, nu voi fi niciodata. so, please, stop adding me!

de ce imi place viata mea

ea: uite, mami, balenuta, balenuta care l-a inghitit pe iona!
el: ?!
ea: nu stii, iona? de l-a mancat pestele? si trebuia sa iasa din burta pestelui, iona-din-biblie, care statea in burta pestelui?!
el: a, si a facut un foc acolo?
ea: ala era pinnochio…

***

x: pe mine ma enerveaza aia care incep cu “genial” in prima propozitie. m-as putea duce la orice simpozion fara sa stiu despre ce ii vorba si i-as gini si i-as plezni cu un plici de muste. imi pare rau domnule , nu ma pricep la literatura da mi-o venit sa te pleznesc!

***

m: ai vreo întrebare pt Mircea Albulescu?
eu (rapid): cat l-au ajutat sprancenele in cariera?
m: mi-am dat seama zilele astea ce greu e să ieşi din clişee.
eu, in sinea mea, catre mine: ssseeeriously, oare chiar am intrebat asta?!

***

b (cu crize) : si am baut pana la 4 in my way si m-am enervat cand mi-a zis ala ca lui x ii placea de mine in perioada aia cand si mie imi placea de el si n-am facut nimic, grrrrrrrrr, is asa, parca aia e the story of my life…
eu: cum ar veni… your way?

***

aceasta stire:
“Arma de vânătoare a celebrului solist de muzică populară Ioan Bocşa a fost găsită, ieri, la aproape trei luni de la data când locuinţa solistului a fost spartă de hoţi.”
trebuia sa se termine asa: “Cureaua lata, pe de alta parte, nu a mai fost gasita niciodata.”

***
UPDATE: o prietena. nu i-a placut 432, a scris intr-o cronicuta ca nu i-a placut, a iesit mega scandi, au facut-o “specialistii” lepra, loaza, inculta. a supravietuit. aud ca a cascat obscen si virtuos la “politist, adjectiv”.

de colectie. Daniil Harms

“Despre Puşkin

E greu să spui ceva despre Puşkin unuia care habar n-are de el. Puşkin e un poet foarte mare. Napoleon e mai puţin mare decît Puşkin. Şi Bismark în comparaţie cu Puşkin e un nimeni. Şi Alexandru I, şi II, şi III sînt pur şi simplu basici de spuma faţă de Puşkin. Şi, în general, toţi oamenii în comparaţie cu Puşkin sînt nişte basici de spuma, doar că, în comparaţie cu Gogol, Puşkin e şi el o basica de spuma.
Şi, de aceea, în loc să scriu despre Puşkin, mai bine am să vă scriu despre Gogol.
Doar că Gogol e atît de mare, încît despre el nici măcar nu se poate să scrii, de aceea am să vă scriu totuşi despre Puşkin.
Dar să scrii despre Puşkin după ce-ai scris despre Gogol e oarecum nepotrivit. Insă despre Gogol nu se poate să scrii. Mai bine nu scriu despre nimeni nimic.”

Daniil Harms, Mi se spune capucin, Editura Polirom, 2002

Daniil Harms a fost un scriitor rus, arestat pentru opinii defetiste si inchis intr-un azil psihiatric, unde a si murit, dovedindu-se ca avea dreptate sa aiba opinii defetiste.

pentru cuvinte, ele, care conteaza atat de mult

pe cine iubesti astazi nu mai stiu.
cuvintele mele sunt scrum si cadere de ingeri
ca-n blaga: “vai mie, vai tie!”
e o liniste moarta ca-n elicea avionului, in esenta.

cuvintele mele ti-ar spune
“Mergi incet, calca pe urmele ursului de zapada
Iata, in oasele mele a ramas doar urma talpii sale
Ca un contur al tacerii
Mergi incet, e un camp minat cu cristale rare
Poti calca in fiecare zi cate unul si asa Lumea va disparea in neant
Linge pe urma talpilor mele
Canta-mi despre facerea lumii
Ti-am lasat o harta
Tacuta
Despre interiorul zapezii
Despre marginile pasilor
E liniste in oasele mele cum e in talpile ursului
Talpa e inceputul lumii”

mai crezi ca rasul nostru face cat toata nimicnicia lumii, si parca mai mult?

mai ai tu mirosul diminetii sculptat pe piept?

sau ca un vers pe care l-am citit
mai stii tu ca in lumea mea esti fuga cailor si botul cerbului
sau asa ceva?

mai canta in tine coruri de fete albe cu gatul de lapte
si
mai sunt eu fata cu fluturi?

sunt intristata cu o tristete rara.

despre frumusete si joc. elogiul huiduielii

va sfatuiesc sa huiduiti cat mai puteti. ne putem trezi, in universul asta de specialisti ai esteticii, ca intr-o zi huiduitul sa fie interzis si inlocuit cu aplauze. huiduiti sanatos la o piesa de teatru proasta, la un film cretin, la o carte idioata. huiduiti cu responsabilitate, ganditi-va ca huiduiti pentru dreptul urmasilor vostri de a huidui. huiduiti cu stampila la alegeri, cu telecomanda in fata televizorului. huiduiti cu drag si cu sete, matur si meticulos, cu bun gust si cu seninatate.

probabil ati vazut, sau pentru cei neclujeni, macar ati auzit de faimoasa (deja) pietonala din cluj, recent imbogatita cu trei cilindri de ciment pe post de suport afisaj publicitar. cea pe care arhitectii de la planwerk au proiectat-o si, se pare, nu avem voie sa credem despre ea decat ca e magistrala, monumentala, superba, etc. huo!

mi se pare hilara, pana la teatru absurd, “opinia proiectantilor”, care explica intr-o scrisoare lunga, plictisitoare si arida (cam asa gasesc eu, evident, fara sa fi primit sfatul estetic al vreunui specialist, si pietonala) trei cilindri de beton inalti si urati. huo!

SUNT URATI! pot s-o zic de 1000 de ori, si de fiecare data va fi egal exact cu ceea ce cred. parca suntem in povestea lui christian-andersen, da, cea cu hainele imparatului. SUNT URATI! la fel de urati ca ultimul petec verde din centru lipait de bolovani, la fel ca scaunele de pe pietonala de pe eroilor, chipurile de lemn, de fapt din plastic. huo!

sunt niste uratenii care striga “Sunt urat!” si zau daca am nevoie sa citesc o pledoarie copiata din ceva carti de specialitate, fara nicio legatura cu subiectul, ca sa pot aprecia cat de urati sunt trei cilindri de beton urati intr-un centru istoric. si ma distreaza acest domn arhitect profesionist care, desi a “creat” ceva, deci aprecierea e a publicului, el insista sa dea “reteta” intelegerii creatiei sale. e ca si cum lynch s-ar apuca sa explice intr-o lucrare de diploma ce a insemnat piticul din twin peaks. cu deosebirea ca piticul “facea sens”.

si cat patronising in explicatia lui, de parca e un ilustru filosof german care explica sensul vietii pentru o maimuta. “Referitor la stâlpii de afişaj, considerăm reacţiile ca fiind premature, atât timp cât funcţionalitatea lor nu a fost dovedită prin primirea de afişaj publicitar”. ati inteles, prostilor? “functionalitatea” conteaza. faptul ca pot arata, pentru un ochi neantrenat de ani intregi de studii, cu trei cilindri de beton urati, e pur accidental. si domnul profesionist insista: “descrierea lor ca simple obiecte de beton este superficială”. insista pana cand realitatea se deformeaza in mintea lui convinsa de adevaruri estetice si revine ca un bumerang, sa-l plesneasca peste ochi. imaginea nu minte. si in imagine sunt stalpi de beton. urati.

si ma intreb. cand ne-am pierdut dreptul de a spune despre orice ca e urat. ca nu ne place. ca nu face sens. ca nu e frumos. ce fel de “creatie” e aia pentru care trebuie sa citesti instructiunile de utilizare? ce fel de intelectual este acest domn arhitect care se razbuna ofticos pe un public a carui singura “vina” e ca nu i-a placut creatia?! nu altceva. pur si simplu nu i-a placut.

e ca in bancul ala: crezi ce vezi sau ce iti spun eu?

cata tristete. si cat pai in cur in loc de joc. cata sterilitate. cat de prosti si insignifianti ne vad acesti domni profesionisti care au creat trei stalpi de beton. urati. si cata munca pentru trei stalpi de beton. urati.

acu un an…

acu un an, cam pe la ora asta, eram… cam varza. speriata, emotionata, asteptand dupa medicul magic care sa-mi faca o injectie in spate si sa nu mai simt durerea contractiilor. el fuma in sala de asteptare a spitalului, tigara dupa tigara.

era o zi calduta, de dimineata am mancat pe rupte prajituri de la olympos si i-am promis lui bebe-din-burta ca, daca se naste, o duce mami in parc la soare.

era dubios. saptamana 42, sarcina suprapurtata, naste-te puiul mamii, ca-ti dau…

cum zic, stateam pe masa in sala de nasteri si regretam ca n-am o carte. la dreapta mea, o doamna urla toata, prin sala se plimbau studenti in practica (daaaaaaaaa, e misto, nasti, esti nesigura, te doare, te incearca toate senzatiile si la un moment dat vine moasa cu o gasca de studenti, majoritatea baieti, se uita si zice: v-ati dilatat 4 cm….. )

stateam pe masa aia stil vechi-comunist, cu cearsaf peste, cu doua mufe in nas care-mi dadeau oxigen, semi-high, uitandu-ma pe geamul mat la lumina de afara. cred ca ma indoiam ca o sa nasc, eu, acolo, atunci. ca o sa se intample ceva si o sa plec acasa cu o mogaldetz care o sa tot creasca.

e ceva cu nascutul, in spital, oamenii sunt asa de obisnuiti incat asista la asta ca la vandutul in alimentara. si pentru o mamica plina de ganduri si idei, e frustrant cumva. te gandesti ca te asteapta testul vietii tale, the test, iar moasele sporovaiesc intre ele ca apucatele de aniversari, iubiti, amanti, etc, ca la piata. fac in asa fel incat nu ti se mai pare special ce faci: aduci o viata pe Pamant. parca nasti la norma, pe banda rulanta. moare toata poezia. te gandesti, ca omul, ca stai cu picioarele-n sus, si intra cate 3 oameni pe minut si se holbeaza la ceea ce societatea te-a invatat ca nu e de aratat decat dupa ce faci legaminte legale. not comfy… ce sa mai zic de “misterul nasterii”… e un fel de chin contra-cronometru sa “impingi” ca asa zice moasa, desi u don’t have a clue ce faci, apoi “nu impingi bine” desi tie ti se pare ca seamana cu ce ai vazut in filme, well, it doesn’t, really…

injectia de anestezie isi face efectul si o iubesti pe doctorita care ti-a montat sonda. nu simti, dar stii ca iti curge prin coloana un lichid magic care face sa nu simti cum doare, de fapt, fiecare contractie. and they go… din ce in ce mai des.

moasa te pune sa impingi “cand simti”. (?!) si impingi. orele trec incet. si te tot invarti in cerc: nasti (chiar nasti, it’s now, un bebe mic incearca sa iasa afara), doare si nu prea, e ciudat, aproape neomenesc.

doamna din dreapta zbiara din ce in ce mai tare. nu are anestezie.

apoi se intampla o vanzoleala rapida: vine doctorul, moasa “te maseaza” cu o chestie metalica, “impingeeee! mai tare!!! de trei ori cu contractia!!! acum!!! ACUM, TARE!!!”. esti fericitul invitat al unui reality show in care te chinui, impingi, te opresti, respiri de trei ori, impingi, respiri, impingi, zbieri, respiri, te doare, te sperie, te impinge, impingi, se aduna tot universul intr-un efort urias, urli, si…

e fain, daca te uiti in urma. nici nu mai tin minte ce a fost dupa aia. doar ca am pupat bebe pe manutza si apoi a plecat. i did it! it was fine. i did ok. am reusit. pfua!

mara, maux a noastra, umbla singura de la 11 luni, zice mammma, tata (tiiitiiitaaataa), pa-pa, beee (becul), teeeeee (tex, catelul), si stie sa arate o gramada de lucruri. e bucuria si viata noastra.

e “acasa-le”.

fotografia care spune mai mult decat un milion de cuvinte

sursa: www.evz.ro

“Potrivit familiei, Boboc a murit după ce a fost bătut cu cruzime în arestul poliţiei moldovene, dar raportul medicilor legişti, citat şi de un comunicat al procuraturii de la Chişinău, arată că tânărul „a suferit o intoxicaţie” cu o substanţă deocamdată necunoscută! Halucinant, raportul medico-legal are totuşi o măsură de precauţie prin faptul că este unul preliminar şi nu definitiv”

atat.

moldova care mi-a lacrimat

azi m-au trecut toti fiorii. citit si voi de pe twitter:

Peste stema Moldovei de la presedintie a fost afisata Harta ROMANIEI MARI !!!

retelele gsm din chis sunt blocate, mai ales in centrul orasului, in zona protestelor.

protesters reached the 3rd floor of the Presidency building (cum draq s-ar traduce presedintia?)

Trebuie sa ocupati televiziunea si radioul public. E singura sansa ..

All hope is on Romanian media to cover the #pman protests for the outside world. All Moldovan independent info sites are down

si din nou

Peste stema Moldovei de la presedintie a fost afisata Harta ROMANIEI MARI !!!

ma furnica. dada. cum ultima data m-au furnicat niste bannere vazute intr-un documentar despre Piata Universitatii, in care, elevi de liceu defilau prin centrul Bucurestiului strigand:

Parinti, ne-ati vandut comunismului!

si asta era in 90, dupa sinistrele 13-15 iunie, si nici azi in cartile de istorie nu putem citi adevarul.

moldova ma furniza si ma face sa lacrimez dintr-un instinct ancestral, cred. ideea de romanie mare ma furnica, doar ca nu in sensul balos-vadim.

Doamne, nu-i lasa sa moara degeaba!

sacaita zi in care caut. colectia de secunde

am zile din astea odata la cativa ani. nesuferita, acra, plina de cuvinte si gesturi pe care le-am facut si care ma sacaie, ma zgarie pe stomac. e ziua in care ma strange lumea, in care nu gasesc nicio piesa pe ipod, in care n-am bricheta in buzunar. ziua harshaita. ziua despre care n-am chef sa vorbesc cu nimeni, ziua in care ma supar pe buzunare si pe cercei, ma holbez la mine ca la un necunoscut cu tabieturi enervante, ma supar pe prietenii din copilarie.

ca s-o imblanzesc, ascult aceeasi piesa over and over again. si ma refugiez intr-o cutie a gesturilor si cuvintelor carora nu le tine nimeni catastif, dar care sunt mai consistente decat o mie de cuvinte. e colectia mea de secunde, fractiuni care poarta in ele istorii nespuse, de un adevar tulburator.

prin 2006, ruxandra cesereanu isi lansa in diesel o carte, cu prietenele ei vrajitoare. in timp ce ea vorbea, undeva in spate, sotul ei, corin braga, se juca absent cu mana pe spatarul scaunului ei. m-am uitat pe furis la el ca un mic voyeur, avea o privire calda, imbatata cumva, mi s-a parut o declaratie de iubire tare gingasha, un fel de politete, decenta si ceva din statornicia muntilor mi s-a parut in declaratia lui.

ultima data cand am avut o zi din asta, acu vreo trei ani jumate, am plecat dimineata spre casa si mi-am impus sa sar cu amandoua picioarele in mijlocul fiecarei balti de pe strada. am vorbit despre munti si despre micul print pe drumul acela presarat de bucuria baltilor, dupa care m-am adormit intr-un parfum de iarba taiata.

mai am cateva secunde din ike: countdown to d day, mai precis momentele in care ike (un nume atat de mic pentru marele eisenhower) trebuie sa aleaga data precisa pentru d day, o alegere intre morti si mai multi morti, orgolii, si irational. o secunda in care omul simte cum ii apasa pe umeri soarta a milioane de vieti, o secunda tratata cu o tigara si multa umanitate.

tot din cutia uitata, mai scot si rasul lui boghi. tin minte ca intr-o seara era bolnava si mi-a cerut sa-i aduc “o pietricica” din centru, si vai, m-au ras toti care m-au vazut, i-am dus o caramida gasita pe strada pana in camera. i-a placut.

e ziua in care mi-as dori ca seara sa ma duc la un concert al lui damien rice si, printr-o minune, el sa fi pus amintire, a lui lucian blaga, pe o muzica de-a lui. uite versurile, sa intelegeti de ce.

Unde esti astazi nu stiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastra.
Alunec in amintire, e-asa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pamant
privirile tale erau albastre si-nalte de tot.
Zvon legendar se ridica din brazi.
Ochi atotintelegator era iezerul sfant.
In mine se mai vorbeste si astazi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui sa tai iarba,
ar trebui sa tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tagaduirei pe umar
in cea din urma tristete ma-ncing.

e ziua in care imi vine sa plang pe strada, ciudat, fara un motiv anume, in care realizez ca n-o sa scriu niciodata “romanul vietii mele”, in care urasc vremea, as bea tarie si m-as culca in locuinte lacustre.

mai am in cutie un loc gol, sinistru mi s-a parut. la ultima sindrofie sociala la care am fost, era si funar. saracu’. a stat ca o statuie sa asculte niste discursuri, timp in care, pe o raza de vreo doi metri in jurul lui, lumea s-a ferit sa fie vazuta. locul ala gol din jurul lui, felul in care statea, cu mainile la spate, privirea aia incapatanata pana la fixatie si, din nou, locul gol… brrr!

se dau razboaie cu final previzibil in mine ziua asta, am tendinta sa scuip oamenii salbatic, ca-n liceu, sa nu ma las imblanzita de nimeni, sa fac scene de tiganca obraznica si sa ma scobesc in nas.

mai scot din cutie niste cani din care beam vin fiert in liceu intr-o bomba studenteasca, niste cani ca niste olcutze, de lut, pe care am descoperit cu nesecat amuzament ca scria “Spider”. langa ele, o emotie cu gust de vara si ploaie absurda de culoare roz pe care n-as mai vrea s-o traiesc niciodata.

toate mi se par semne azi. poate de aceea mi-am cumparat, de la gaudeamus, rosarium philosophicorum.
poate n-o s-o citesc niciodata.

mi-e frica de batranete in ziua asta, fug de ea ca o Lola veritabila, ma ascund si ma deghizez in pisica: it’s not my last life at all!

din cutia secundelor sare agresiv o eu de prin liceu, rasa in cap, cu pantaloni largi si pierce in spranceana, casti in urechi si prodigy. un fost coleg de care nu am mai auzit de-atunci, secunda e a lui, de fapt. era o pramatie absoluta cu ochi de caine de familie, blanzi si aposi, de un maroniu in care puteai dormi ani in sir. mi-a povestit intr-o zi ca si-ar dori o prisma care sa-i imparta lumina in culori dimineata.

e ziua in care urasc conturile de twitter si tehnologizarea, in care mi-e dor sa scriu cu calimara si penita, sa mangai hartia.

mai sare din cutia secundelor mele o bucata de glazunov, scurta, ca un vulcan izbucnind, pe care am descoperit-o pe un vinil, intr-o vreme imemoriala, si de la care a inceput sa-mi placa muzica simfonica.

ziua in care arat ca si cum as vrea sa fiu sarutata.

I hang my coat up in the first bar, there is no peace that I found so far…