non-sense

câteodată, Doamne, suntem aşa de singuri încât punctele sunt excesiv de largi.
numai câteodată
Doamne
numele tău e simpatic

vine câte o zi, Doamne
când nu trebuie să dai seamă în faţa copiilor, în faţa mamelor
sau chiar a iubiţilor

când nu trebuie să dai seamă în faţa oricărui om
şi stai singur
şi numeri singur

şi râzi
şi oamenii nu mai fac sens (şi cam despre asta e)

ce faci atunci?

când nu ştii. când nimeni nu stie, când râdem şi glumim
când Caragiu greşeşte
când nimeni

şi nimic

când nu

când orice ai fi fost

când nimeni

(şi ai grijă cu diacriticele,
după care înţelegi că ai îmbătrânit)

când ştii că nu
atunci
cum

iMagination şi imago. industrializarea memoriei

nu cred ca vom fi capabili, in urmatorii ani, nici macar sa incepem sa intelegem ce ne-a facut media, multi-mass-inter-media. asta in cazul in care vom mai exista asa.

de fapt, cu cat sunt mai fugitive si mai “VEZI aici” mijloacele media, cu atat avem mai putina memorie. this is the trick. intr-un fel de joc absurd, memoria noastra “vede” video/foto. inregistreaza imagini. daca pana acum ceva vreme auzea, acum vede. si e o diferenta.

daca auzi, iti poti i-magina imaginea. daca vezi, nu mai e nevoie sa-ti i-maginezi. daca nu mai e nevoie sa-ti imaginezi, nu mai depui e-fort:) asa, ca-ntr-o o manufactura. vorbim aici de un alt tip de memorie decat cel de pana acum, unul lipsit de joc si de fantastic/fantezie. memoria nu mai lucreaza cu amintiri, ci cu înregistrări. we stock.

şi e o discuţie aici. despre mişcare. dacă auzi şi apoi vezi, lucrezi. dacă vezi, vezi. lucrul dispare. şi atunci din ce se mai coagulează scopul? pentru că memoria o donăm, în fiecare zi, voluntar. scopul este acum, mijloacele sunt acum, viaţa, totul. ACUM. istoria, sau ce a mai rămas din ea, e un fel de bagaj mental difuz şi diform, incomplet, lipsit de detalii şi senzaţii. tot ce e VIDEO e lipsit de vis, de consistenţă, de backing vocals

renunţăm, benevol, la o parte din informaţie, la consistenţa ei invizibilă. iar ceea ce este invizibil nu este neapărat inexistent. e boala ştiinţifică a noului mileniu. uitarea programată. neavând memorie, nu ai nici predicţii. neavând predicţii, viitorul e la fel de ceţos ca trecutul. intuiţia fiind deja desuetă, mai rămân semipreparatele. ideile congelate. totul e un ACUM apăsător, în care se storc senzaţiile puternice, iar în jur miroase a iarnă polară.

bine aţi venit la Evul Mediu Live, o producţie unică şi paradoxală: cu cât oamenii sunt mai conectaţi la informaţie, cu atât ştiu mai puţin, cu cât văd mai mult cu atât simt mai puţin… renunţăm cu bună ştiinţă la una din capacităţile noastre geniale. metamorfoza. producţia internă, cum ar veni. efortul. condensarea scopului. viitorul

e un lănţişor de care nu ne preocupăm, şi, probabil, nici nu vom începe prea curând. imaginaţia e un fel de maşinărie fantastică, minunată şi delicioasă care se ocupă de moliciunea detaliilor care ţin de oameni. imaginaţia re-creează delicateţe şi frăgezime. nişte sensibilităţi mofturoase fără de care, veţi descoperi, nu putem fi fericiţi. imago este imaginea imaginaţiei, metaforic. un mister în mister dezvăluit cu totul. viermele care trece prin metamorfoza completă. esenţa memoriei.

intamplator, lăcusta este, în acelaşi timp, simbol şi anti-simbol. e o insectă cu metamorfoză incompletă. în biologie, imago este ultimul stadiu de dezvoltare al insectei, metamorfoza completă. finalul visul. The Latin plural of imago is imagines. şi totuşi, metamorfoza la rândul ei e un simbol, acela al seminţelor. din ceva, prin transformări repetate, rezultă altceva. vierme-fluture. scârbos-frumos. toate astea ţin de o mişcare, fie ea înfiorător de subtilă. aproape statică. o nemişcare în mişcare.

într-o zi, oamenii vor semăna, şi nu va creşte nimic înapoi, pentru că venirea înapoi e dintr-un fel de viitor. într-o zi, nu vor mai avea nevoie să facă dragoste ca să procreeze pentru că nu-şi vor mai aminti. atunci, totul va fi lipsit de sentimente. nefiind nevoie de ele, vor dispărea şi senzaţiile. în consecinţă, ochii vor deveni uriaşi, în detrimentul pielii. şi bolile oculare vor exploda. nefiind nevoie de moliciuni, totul va fi tare, de la culori, la fotolii. până când omul acela nou, dezinfectat şi incapabil să se reproducă va striga şi nu va avea niciun ecou. iată apocalipsa.

Intro (I)

Iubeşte, Doamne,
Căci e un an foarte prost
M-am trezit într-o dimineaţă şi soarele era roşu ca sângele
M-am trezit într-o noapte şi luna era roşie ca sângele
Am coborât în vis, am plutit în ţesătura lui ca un peşte neasemuit
realitatea era un ochi de apă, peste ea săltau picioare lucioase de ţânţari
eram animal şi eram totuşi om
îmi scoteam larve din încheieturi
încercam plângând să recit o poezie
şi aveam voce de copilaş
şi ochi faţetaţi de insectă

Iubeşte, Doamne, căci dintre toate
Tu ai mai rămas
Tristeţea umblă pe Pământ ticăind
Ca o mână metalică cu şuruburi
M-am trezit într-o dimineaţă şi nu era nimeni lângă mine
M-am trezit într-o noapte şi nici trupul meu nu mai era în aşternuturi
În vis, oamenii construiau piramide şi zgârie nori ca termitele
mulţimile lor gâlgâiau clocotitor
mergând spre moarte, cu mândrie, în numele cuvintelor
copilaşii ţipau muşcând sânii mamelor
apoi mergeau la şcoală, apoi construiau piramide şi zgârie nori
şi mergeau la război.

M-am trezit într-o dimineaţă şi capătul visului era gri
Tristeţea sfredelea Pământul ca un vierme uleios
Apoi a venit Regina Termitelor
Târându-şi burta umflată
„Aici creşte Omul Nou
A fost implantat printr-o metodă complet igienică
Iar fătul a fost obţinut prin combinaţii genetice în vitro
El va munci mai mult fără să obosească
El va fi cel mai perfect dintre toate animalele”
Capătul visului era gri şi pâlpăia
Era foarte frig
M-am trezit în mijlocul nopţii şi noaptea era gri
iar varful capului îmi ardea ca un băţ de chibrit
Atunci am început să ţip în gând

Iubeşte, Doamne,

(In love we trust
We don’t stand a chance
You don’t stand a chance)

Mintea mea se întinde din vis după o dragoste
ca o salvare.

(R) papa. THE papa

mi-e dor de tata. saptamana asta ar fi fost ziua lui. am copiat, şi nu i-ar fi plăcut

tata avea un simt al umorului tare ciudat si si-ar fi dorit sa ajunga un bunic cu barba si mustati mari si albe care sa-i amuze pe nepotii lui. Doar ca, pe cand era tanar si abia i se nascuse primul copil, o fata, a aflat ca are o boala stupida in inima, o boala de genul acelor boli care nu se lasa fara medicamente. si asa a urmat un sir lung de operatii pe care, acum, cred ca tata le-a facut doar ca sa fi ajuns bunicul ala cu barbi si mustati albe si vesele care nu a mai apucat sa ajunga.

el, tatal meu, a fost un om fabulos. inca nu pot sa pun pe hartie toate lucrurile pe care le-am invatat de la el, dar tin minte ca, atunci cand a trebuit sa fac insectar, tata a fost cel care mi-a facut “laboratorul meu” de insectar: o colectie de mici instrumente rudimentare (gen ace de gamalie infipte in betisoare de lemn, bune sa fixezi aripile fluturilor cu ele) care s-au dovedit a fi perfecte pentru dorinta mea de atunci de a lua “10 la insectar”. cand fratele meu a avut otita, l-a tinut in brate si i-a suflat aer cald in ureche si i-a povestit aventurile extraordinare ale Capitanului Dowghirt si ale lui Winnetou. (poate nu stiti, dar in lumea aceea, Capitanul era prizonierul comansilor, care il pusesera la stalpul caznelor, si-i puneau fum de ardei iute la nas. si Capitanul a rezistat)

cand eram mica, una din primele povesti pe care mi le-a zis tata era cu cow-boys si indieni si tare cred ca mi-a placut. asa ca prima carte pe care o retin, din tot ce am citit in copilarie, e Old Surehand. e prima carte pe care ma gandesc sa i-o dau fiicei mele, dupa ce va invata sa citeasca. e cartea din care am invatat ce inseamna sa fii prieten. ce a ramas e faptul ca, dupa atatia ani, eu si fratele meu inca ne mai batem pe care sa citeasca primul, in concediu, volumul al treilea din Old Surehand. (toata lumea stie ca e cel mai bun volum)

tata, pe cand era tanar si indragostit de o fata tare frumoasa, facuta din zahar candel, a descoperit ca are un defect inauntru, in inima lui. dar asta nu a fost o mare problema. si cand s-a dovedit ca inima lui nu ar mai fi batut, tata s-a lasat operat de doctori care i-au despicat osul pieptului si i-au pus in inima o valva de mistret. apoi a doua. cand doctorii si-au dat seama ca si a doua valva se imbolnaveste, i-au cam spus ca e vremea sa se pregateasca sa moara. dar tata nu avea timp de moarte, el era indragostit de fata lui de zahar candel si de cei doi copii ai sai. si nu a murit. si au mai trecut 20 si ceva de ani de atunci.

asa ca a mai rezistat sa-i deschida doctorii inca o data pieptul si sa-i puna acolo un cesulet care sa-i numere bataile inimii. sau cel putin noua asa ne-a zis, pe cand eram mici si el a fost unul dintre primii pacienti cu implant de valva mecanica.

apoi, alti medici i-au spus tatei ca nu mai poate sa lucreze la scoala, sa-i invete pe alti copii despre plante si animale, asa ca tata s-a dus in coltisorul lui de lume format dintr-un pat si un televizor. si nu s-a suparat, cumva s-a incapatanat sa arate ca lucrurile spuse de medici sunt adevarate pentru aia care cred in stuff like that.

apoi tata a mai luat dintr-un spital din Romania o hepatita.

si a fost asa de greu sa-l vad acolo, in patul de spital, o gramada de carne care aducea a tata, care se chinuia sa respire. era intubat si avea pete vinete pe maini si pe frunte si stiam ca sufletul lui se straduieste sa mai ramana in trup atata cat sa stim noi ca am fost acolo toti patru. se smucea din coma lui medicala si incerca sa respire ca sa mai fie taticul nostru minunat. si nu s-a lasat pana cand toate organele din trupul lui nu s-au oprit. inima i-a batut atata cat sa-i sperie pe doctori, pentru ca asta era jobul lui, era datoria lui, nu fata de noi sau fata de viata sau fata de Dumnezeu sau fata de el. asta era scopul lui ultim, era spatiul lui vectorial, asta trebuia sa faca, asta era bucata lui de profesionism: tata era profesionist in a-si tine inima sa bata. si inima lui a batut pana cand nici macar noi, copiii lui, nu mai credeam ca e posibil.

m-am uitat bine la pieptul lui, la felul in care se zbatea, pentru ca am vrut sa nu uit niciodata cat de mult s-a luptat, cat curaj a avut si cum 25 de ani a impins linia aia subtire si rosie tot mai departe de el. s-a incapatanat sa nu moara, sa sfideze Doamna. facea glume despre ea, dar nu manca niciodata nimic din ce si-ar fi dorit. can you imagine? inima tatii nu s-a oprit decat dupa ce era imposibil sa mai bata.

tata se gandea mult la oameni si la rostul lor in viata. si asta pentru ca statea mult timp in pat si nu avea voie sa umble prea mult. tata m-a facut sa ma gandesc la multe lucruri si sa-mi fie rusine de mine in multe feluri. chiar acolo, pe pat, jumatate murind, tata se lupta cu moartea si am stiut ca facea asta si pentru noi. ca sa stim ce miracol este viata. si atunci am simtit prima data ca niciun om nu ar trebui sa accepte jumatati de masura. e prea scurta viata asta, asa zicea el.

tata, tatal meu, a fost un om mai degraba chinuit in ultimii ani. nu putea sa faca nimic din ce-ar fi vrut. daca voia sa calatoreasca, se uita la emisiunea lui Anthony Bourdain. bietul tata, ar fi mancat cate un porc de lapte intreg, dar doua felii de rosii ii ajungeau. si niste paste. si orice mai este dietetic, bun pentru meniul hepaticilor, cardiacilor, etceteraaa. tata lua un pumn de medicamente de cand eram eu mica. si se plangea rar, si atunci se plangea de calitatea branzeturilor care se gaseau in Abrud sau de prostia oamenilor. stiu ca s-a gandit la frica de moarte si mai stiu ca a refuzat-o si pe aia.

apoi, m-am uitat cu atentie la el si cat era in sicriu. moartea e o chestie ciudata. moartea nu tine de trupuri ci de interpretarea pe care noi le-o dam. eu stiu ca trupul acela din sicriu nu mai era tatal meu. era o bucata ramasa din el. mi-a venit mai mult sa zambesc catre trupul acela decat sa-l plang. mi-a venit sa plang mai mult cand am vazut locul gol din pat lasat de tata. nu moartea ne doare, ci golul pe care il provoaca. moartea e un gol nedorit. moartea e atunci cand stii ca nimeni, niciodata, nu o sa te mai iubeasca asa. si niciodata nu o sa mai fii o bucata din tine care era iubita asa.

ne pregatim ani intregi pentru examene tampite ca Bac-ul sau admiterea la facultate, dar nu ne gandim sa ne pregatim pentru atunci cand parintii nostri mor. ce stupid.

ne legam mereu de porcarii marunte si ne construim viata dupa mintea altora. ce bine ar fi daca am sti iubirea si ne-am lasa in visele oamenilor care ne iubesc cu adevarat.

adevarul e ca, intr-o viata, foarte, foarte putine lucruri conteaza cu adevarat. mi-e teama sa ma gandesc la singuratatea lui, mai ales ca stia ca va muri. stia si nu ne-a spus nimic, nu ne-a apasat cu apasarea lui. Tata, taticul meu, ne-a ascuns o scrisoare intr-o carte pe care o citea, ca noi sa stim ca el a fost mandru de noi. “Trupurile pot fi despartite, sufletele nu”, asa ne-a scris tata. si ne-a mai rugat sa nu facem prostii. si stiu ca atunci cand ne-a scris, a vrut sa ia de pe noi o greutate mare, foarte mare, pe care s-a gandit sa o duca singur. si e asa de extraordinar, daca stai sa te gandesti, atunci cand un om nu vrea sa te ingreuneze, ci sa te faca mai usor. asa e dragostea, sau eu asa cred.

Tata era incantat cand ii spuneam “papa”. era asa un cuvant benign care aducea a un bunic frantzuz lipsit de griji, cu barbi si mustati albe, proprietar de vie, razacios si mereu vesel.

si ii placea imaginea asta, mai ales ca era, in ultimii ani, legat de un coltisor de pat si fara prieteni. vai, prietenii lui care l-au plans in sicriu, prietenii lui care evitau sa-l viziteze de frica. eu cred ca nu-i mai suportau seninatatea cu care recunostea unele lucruri ca moartea, fericirea sau curajul. cand oamenii suferinzi iti arata astea, ii eviti de dragul micii tale vieti. Tata i-a iertat pe toti, inclusiv pe mine. si mi-e rusine ca am nevoie de iertarea lui. tuturor ar trebui sa ne fie rusine si sa ne gandim ca vietile oamenilor trebuie sa fie grozave. sunt foarte, foarte scurte, spunea tata.

am facut craciunul asta impreuna si fratele meu mi-a povestit ca tata i-a spus: dragul tatii, asa cum is acuma n-am fost niciodata. nu mai am dinti, ma dor toate, is vai de capul meu, dar iti promit ca ma fac bine.

am descoperit cu mama ca tata si-a dus langa pat un crucifix in ultimele zile. stia, stia si ne-a lasat pe noi sa ne traim vietile, ca si cum n-ar fi stiut ca noi am vrut ca lumea sa se termine cand el s-a dus. asa e cu moartea, cand se duce un om drag, simti ca lumea ar trebui sa se termine. macar putin, macar atunci. si tot bietul tata a facut-o sa mearga mai departe, ne-a obligat sa mergem mai departe, pentru ca el stia deja. nu mai credea in secrete.

si culmea e ca tata nu s-a inrait, nu, niciun moment. nici nu a albit, nici nu a plantat vie. doar a incetinit foarte, foarte tare, si apoi s-a incapatanat sa nu se opreasca. inima lui a batut pana la capatul de peste capat. o vad si acum. si a fost ireal cand medicul a venit si a spus ca inima lui tati nu mai bate.

unde e acum, nu stiu. si mi-e greu sa cred ca pur si simplu nu mai exista.

ne-a spus candva ca vrea sa fie ingropat sub meri, sa aiba flori de meri primavara. si mama i-a cautat locul acela. cand oamenii i-au coborat sicriul in pamant, mirosea a cetini de brad si a frunze de lamaie strivite, cred ca lui tata i-ar fi placut mirosul,dar trupul acela din sicriu nu mai era tata.

si nu stiu cine o sa ma mai iubeasca asa, fara sa ma judece si fara sa ma cantareasca, fara sa caute sub cuvinte, fara sa. doar sa fie mandru si sa iubeasca.

m-am uitat cu atata atentie la el, in primele doua zile in care a stat in sicriu. intinerea. aproape vizibil. poate ca toate trupurile trec prin asta. in prima zi seara, tata avea 20 de ani si o cunostea pe fata de zahar candel. in a doua zi seara, tata era prunc si prajea raci din raul Cernita la foc, cartofi furati din gradinile de langa rau si visa ca e Winnetou. in a treia zi, seara, tata fuma cu sefii indieni de trib pipa pacii, despre care ne-a povestit in copilarie ca se facea cu unghii, lut si legume arse cu tutun. tata a inventat o copilarie intreaga sa ne farmece pe noi, copiii lui.

tata a iubit-o pe mama tare mult, cu toate marunteniile iubirii. si iubirea are multe maruntenii, de care numai oamenii intelepti trec. dar mai mult decat toate, si-a facut din moarte un fel de anti-scop. a tachinat-o cat a putut, a impins-o cat a putut, nu a crezut-o, nu s-a lasat, nu a vrut, nu a inteles sa o lase decat cand a stiut ca noi vom intelege ca nu, moartea nu e crunta. din patutul ala mic si patat de spital, tata ne-a incurajat la ultima lectie: moartea e un cuvant. nu e de speriat. nu e pentru jumatati de oameni.

eu sunt fiica lui si el este tatal meu.

si nu am terminat de scris tot ce era de scris.

(asa i-ar fi placut)

still around

instrumente, sisteme şi oameni (I)

e finalul democraţiei ca sistem de guvernare. asta după ce, sigur, în opinia unora, idealul socialismului a fost pângărit de non-believers. înaintea lor, naziştii hăcuiau alţi elemenţi impuri, care împiedicau devenirea armonioasă a universului.

dacă aveţi curiozitatea vreodată să citiţi istoria filosofiei, un instrument în sine, veţi vedea că nicicum nu s-au ucis oameni unul pe altul mai abitir decât întru apărarea unui sistem de gândire sau al altuia. care sistem, ulterior, se dovedea nefolositor ca instrument. my cock is much bigger than yours… with a feeling so pure

sistemele politice sunt forme de conservare ale puterii care au făcut mici concesii religiei. cu alte cuvinte, generaţii antrenate de oameni au preferat trecerea de la altar la pupitru, sensul final fiind acelaşi. meanwhile, in the world, autoritatea s-a dizolvat până când a fost nevoie să existe poliţie. tot ce este post-poliţie e surrealist. ideile s-au separat ca filamentele musculare. unde la început era un organ alive an kickin, acum avem maxim teorii despre sistemele de miscare care ar putea face organele să mişte.

e ipocrit sa dai vina pe un sistem de gandire. maxim poti sa afirmi ca: 1. sistemul e gresit. 2. sistemul nu e gresit, ci aplicanţii greşesc în mod fundamental. şi ambele greşesc, fiindcă pierd din ecuaţie un adevăr simplu: oamenii funcţionează fundamental psihogen. egalitatea e în potenţial, nu în manifestare.

e atât de infiltrat cercul ingust al deciziilor care au efecte asupra umanităţii, incat devine irelevant, ca substanţă a deciziei. regii erau apăsaţi de istorie, veneau simbolic din linia de sânge a zeilor. preşedinţii vin cu istoria fulgurantă a campaniilor lor electorale: un amalgam de PR, marketing, poziţionare de piaţă, minciuni, ipocrizie, umplutură. petit bijoux

de fapt, marele război e între legitimitatea mentală (a memoriei) şi mandatul real. şi între cele două, singurul liant e o substanţă diafană. am greşit mult de-a lungul istoriei. am greşit mult, mostly, presupunând că sistemele nu depind de oameni. nici nu trăim o criză economică, ci o criză de imaginaţie a oamenilor care se încred în sisteme.

iar sistemele sunt suma oamenilor. şi există un singur fail. singura măsură, din ce în ce mai vizibilă, e moartea stupidă. în regatul mental al unor preşedinţi stupizi, moartea rămâne singurul echilibru de nivel planetar.

plătim cu entuziasm propria amnezie. şi e uşor atâta vreme cât niciunul dintre teoreticieni nu trebuie să explice viaţa propriilor copii. acolo, când te izbeşti de naivitatea lor veselă, când înţelegi că ei cred orice, începi să selectezi. de ruşine, dacă nu de altceva. şi abia acolo realizezi cât dezechilibru trăim.

lăsăm copiilor noştri moştenire o maşinărie stricată şi o explicaţie: în mintea noastră, lucrurile erau în aşa fel aşezate, încât maşinăria trebuia să funcţioneze. iar dacă nu, duşmanii noştri nu au dreptate.

câteodată am senzaţia că separarea puterilor în stat a fost o mare greşeală mentală. cuplat cu acelaşi gând, mereu, realizez că marile vise teoretizate ale oamenilor se cramponează în emoţii. mi-e mai clar ca niciodată, oamenii care stau în fundaţia educaţiei sunt greşiţi. niciun sistem care nu face echilibrul între minte şi trup nu are nicio şansă. noi, ca populaţie, suntem muzicali, inventăm teme cu variaţiuni.

temele sunt pe gata. variaţiunile sunt ofilite. şansa e în antrenarea visului.

cât de greu e să accepţi umanitatea ca o condiţie?

hater in me

în lumea asta, cel mai mult urăsc să mă aşez pe un scaun cald.

the point of return

singurele care inving timpul sunt minunile mintii. si mintea e singura capabila de minuni. there is no point of no return. si inapoi.

beneficiem (acest cuvânt urât, ca un ajutor social) în viaţă de mii de puncte de întoarcere. de fapt, pentru ele trăim. aproape toată viaţa ne e construită pe dorinţa-chemarea întoarcerii. e un fel de joc al inerţiei. nu există “point of no return”, e o convenţie. eroică. dar ea nu există în realitate. sau, dacă există cu adevărat, atunci înseamnă o mântuire. fair play.

pentru că niciun om nu poate spune cât de tare îl doare pe altul. În centrul durerii nu exista game. nici play. de acolo, din centrul durerii, nu există câştigător. de fapt, din punctul acela, nu există sistemul de referinţă. sau, dacă există, nu este moral.e amoral.pentru că nu poţi aprecia pe cine doare mai mult sau pe cine e moral sa doară mai mult. suferinţa, in forma ei absoluta, sau imaginar absoluta, trece de moralitate.

acolo, în măruntaiele deciziei, e doar omul faţă în faţă cu un fel de Dumnezeu care nu aşteaptă decât sinceritate. si coerenta. de fapt, functionam muzical. pe coerente, care (cred), se traduc ca un fel de sicronizari de ritm. e paradoxal, functionam in sincronicitate si supravietuim in ruperea de ritm. nu suntem fiinte sociale, suntem fiinte ritmate. ne-am nascut pe portativ, unul imaginar, sincretic, care tine de ritm si nuanta. traim in exteriorul imediat, in pelicula sigurantei.

de aia centrul raului e bun. de aia puterea absoluta corupe in mod absolut.

there is no “point of no return”. e ca un fel de stiinta. inseamna ca te poti mantui pana si in ultimul moment. inseamnă că încă există minuni.

ermetic

The greatest trick the Devil ever pulled was convincing the world he didn’t exist

ati avut vreodata senzatia ca traiti in mijocul unei urziri in care se impletesc timp, spatiu, simboluri, catharsisuri, schimbări, toate luate de-a valma?

că venim cu o moştenire neuronală pe care nu ştim cum să o folosim?

că viitorul vine din cea mai puternică chemare imaginară a unui viitor?

ca fiecare individ este un nod în timpul-memorie şi că are putinţa de a modifica, într-un punct, tot ceea ce?

ca nu am mai exersat acest talent de sute de ani?

The greatest trick the Devil ever pulled was convincing the world he didn’t exist

ce este ceea ce ştim

am luat azi un interviu unui bătrânel simpatic şi foarte şmecher care mi-a mărturisit un fapt aparent banal: înaintea celui de-al doilea război mondial, agricultorii români au făcut profituri uriaşe vânzând evreilor rapiţă, mazăre şi alte produse. pe care evreii le vindeau mai apoi germanilor, care… le căutau în disperare. pentru că se pregăteau de război

cum ar veni, până să ajungă la holocaust, evreii au fost unii din principalii furnizori de rezerve care serveau însuşi războiului care s-a întors atât de hâd împotriva lor şi a tuturor oamenilor. ideea asta a venit suprapusă peste altele pe care le rumeg deja de multă vreme. şi când spun rumeg, imaginaţi-vă că am văzut vacile bunicilor de la munte rumegând veri întregi la rând, ştiu ce înseamnă

apoi. de vreo trei luni citesc cu laitmotiv un poem chinezesc scris foarte demult. (nu cădeţi în depistarea greşelilor gramaticale, sunt deranjante, dar neesenţiale). ei, poemul ăsta mi se pare gândit cuantic.

deşi, aşa cum ne obişnuim să credem, “cuantic” ar fi o interpretare foarte modernă şi abstractă. nu cred. cred că întrezărim firmituri din ceea ce alţii, mult înaintea noastră, ştiau să spună frumos. poetic. poetry comes nearer than truth to history

all in all, nu ştii. problema e că ne-am adaptat mintea la secolul ştiinţei. e o întreagă industrie dublată de sistemul clasic de educaţie care te învaţă că dacă recunoşti nişte reguli şi nişte pattern-uri, ştii. bluntly, ştii ce faci, ce vrei, ce mănânci, pe cine iubeşti, cine eşti. sensibil, abia dacă avem habar ce miros şi ce gust au merele dacă într-una din zilele astea merele nu ar mai arăta ca merele, câţi le-am recunoaşte după alte proprietăţi?

invăţăm oficial să jalonăm, iar micii markeri cu care ne aglomerăm ne ajută să recunoaştem forme, nu esenţe. suntem atât de siguri pe ştiinţa noastră, încât am înlăturat intuiţia şi mai ales zona aceea în care capetele paradoxurilor sunt atât de fine încât propria noastră minte cheamă soluţia. e foarte simplu acum, aici, în lumea oamenilor. what you see is what you get. what is it that you get, really? şi mai departe, what is it that you see?

câteodată mi-e aşa de clar, într-o străfulgerare, nu mai mult. orice gen de învăţare limitează cunoaşterea, aşa cum orice fragmentare, hiperspecializare, omoară creativitatea. nimic nu stă pe sine însuşi. trebuie să mai vină ceva, ca un fel de nebunie, ca un fel de răzvrătire… o mişcare ca o zvâcnire, care nu are în ea o constantă. acolo, în laboratoarele acelei mişcări stă străfulgerarea. şi în străfugerare stă o certitudine.

ca să re-adun ce voiam să spun. am pierdut antrenamentul de a lucra cu lumea sensibilă din jur, deţinând atâtea definiţii aprobate de manuale. iată un vers care dinamitează oricând “buna măsurătoare”:

“Sunt 30 de spite în butucul rotii,
Dar folosirea lui depinde de golul din centru.
Vasul facut din huma este util
Prin golul creat de forma lui.
Casa cu ziduri, ferestre si usi
Este utila prin golul creat de acestea.
Desi pretuim ceea ce exista, ne folosim de ceea ce nu exista”